Publicat de: Daniel Onaca | 15 februarie 2012

Povestea corbului

În vremuri vechi şi de demult exista pe pământ o pasăre măiastră înzestrată cu o sută de ochi. Fiecare dintre aceştia aveau o calitate anume: un ochi o ajuta să vadă lucrurile din preajmă, altul o făcea să vadă prin lucruri; cu unul vedea obiectele ascunse, cu altul pe cele pierdute iar cu altul pe cele aruncate; cu un ochi cerceta înaltul cerului, cu un altul iscodea fundul mărilor iar cu altul sfredelea adâncul pământului. Dar pasărea cea măiastră putea zări nu doar lucruri aflate în spaţiu, ci chiar şi fapte petrecute în timp! Unul din numeroşii săi ochi îi arătau toate cele ce-au fost în vremurile trecute, altul îi dezvăluia fapte de urmau să se întâmple în viitor. Pasărea nu avea decât să aleagă unul din ochii pe care dorea să-i folosească şi, cât ai zice ”Caută!”, i se şi înfăţişau dinainte miriade de amănunte din acea parte de lume pe care ar fi vrut s-o cunoască.

S-ar părea crede că o vietate ca aceasta, care putea vedea atâtea şi care le ştia pe toate, nu ducea lipsă de nimic. Aşa şi era; ea nu avea nevoie de nimic din partea altcuiva, dar… simţea o mare nevoie ca ea să fie cea care să facă daruri altora. Şi ce putea o astfel de pasăre atotştiutoare să ofere, dacă nu fărâme de cunoştinţe pe care le ciugulea zilnic din toate colţurile lumii? Acesta era şi motivul pentru care, de mai multe ori pe an, dădea de ştire întregului neam păsăresc că urma să facă mare ospăţ la ea acasă şi că tot natul era bine-venit. Suratele ei ştiau că, în timpul ospăţului, gazda se apuca de le împărtăşească tuturor poveşti dintre cele mai minunate despre toate câte au fost, sunt şi vor fi pe faţa pământului. De aceea, în ziua stabilită, se grăbeau să se adune cu toatele acasă la pasărea cea măiastră. Ani la rând au urmat păsările această rânduială. Se strângeau la ospăţ, îngurgitau grăunţele şi boabele alese şi ascutau poveştile istorisite de priceputa lor surată. Toate erau mulţumite.

Dar cu toate acestea, mă grăbesc să adaug, mulţumirea lor nu era întreagă. Cauza nu era aceea că nu ar fi fost bine ospătate ori că nu le-ar fi plăcut vreuna din poveşti. Dimpotrivă. Tot ce auziseră acolo le plăcea atât de mult încât, odată întoarse la locurile unde trăiau, ar fi vrut să povestească despre cele auzite şi altor vietăţi. Numai că – şi asta era nemulţumirea lor –, odată întoarse acasă, nu-şi mai aminteau nimic din toate cele câte le aflaseră în timpul ospăţului fără decât ştiinţa că fuseseră părtaşe la ceva nemaipomenit de frumos, că li se povestise întâmplări nemaiauzite. Atât şi nimic mai mult!

Geaba se căzneau păsările să-şi amintească mai multe, că nu reuşeau. Şi de fiecare dată când se apropia vremea unei noi petreceri îşi spuneau ca, de data asta, vor fi mai agere şi se vor strădui să nu mai uite cele ce vor auzi acolo. Dar tipicul se repeta întocmai an de an. De cum îşi luau rămas bun de la pasărea măiastră şi păşeau peste pragul de la intrare uitau toate poveştile care le încântaseră sinele. De la o vreme au înţeles ele că gazda lor era cea care “le fura” amintirile.

Bănuiala lor nu era lipsită de temei. Pasărea cu o sută de ochi veghea ca alte vieţuitoare de pe pământ să nu afle istoriile împărtăşite de ea suratelor sale. De ce făcea asta? Nu din răutate, cum s-ar fi putut crede. Pricina era aceea că, mulţumită unuia din numeroşii să ochi, pasărea cea măiastră aflase un adevăr grozav: în ziua când poveştile ei se for răspândi prin lume, ochii cu care putea iscodi văzutele şi nevăzutele, alcătuitele şi închipuitele îşi vor pierde puterea fermecată, ea va rămâne cu fundul gol şi niciodată nu va mai putea face ospeţe la care să cheme neamul cântăreţelor cu pene. Pentru a se feri de o asemenea ruşine, zburătoarea cea atotştiutoare se îngrijea deci ca poveştile ei să rămână pe veci între pereţii locuinţei sale.

Poate că totul ar fi continuat aşa dacă, printre oaspeţii păsării măiestre nu s-ar fi aflat şi corbul. Acesta era cunoscut pentru vrednicia minţii lui dar, în ce priveşte memoria, nu se deosebea de celelalte păsări. Odată plecat de la măiastră, nici el nu-şi mai aducea aminte o iotă din cele auzite acolo. La fel ca şi celelalte păsări, a înţeles şi corbul că neputinţa lui avea de a face cu salutul de rămas bun cu care măiastra îi blagostovea înainte de despărţire. Stând el ciuci şi cugetând pe grenguţa lui, cum ar face să scoată cu el măcar parte din poveştile gazdei, într-o bună zi îl străbătu un gând. Nu-l împărtăşi nimănui de teamă ca pasărea cu o sută de ochi să nu afle de planul său, dar la următoarea sindrofie îl puse în aplicare. La urma-urmei nu era ceva cine ştie ce complicat, atâta doar că nimeni nu se gândise la el până atunci.

După ce se ospătaseră şi petrecuseră bine la măiastra, când veni vremea de luat rămas-bun şi păsările începuseră să se perinde una câte una prin faţa gazdei, corbul se îndepărtă uşurel şi căută ungherul cu vatră. Acolo văzu el că şi hornul dădea spre libertate. Nu-i rămânea decât să îndrăznească. Ceea ce şi făcu! Fără să mai stea mult pe gânduri, corbul nostru fâlfâi de câteva ori din aripi, îşi luă avânt şi se înălţă drept în sus printre pereţii povârniţi ai hornului. Se trezi afară într-o clipită. Dar lucrul şi mai de poveste fu acela că încă mai păstra în minte mulţime din istoriile auzite în acea zi. Mult se mai bucură corbul de isprava sa. Pasărea cea fermecată însă, cum era de aşteptat, se întristă peste măsură.

Din acea clipă, multe din lumea păsărilor nu mai era ca înainte. Cei o sută de ochi ai păsării ştiutoare de poveşti îşi pierduseră cu desăvârşire puterea lor fermecată, zburătoarea, pe care noi astăzi o numim păun, rămase cu fundul gol iar penele corbului păstrară pe ele funinginea ştearsă de pe pereţii hornului. Dar odată cu ea purtătorul acelor pene a păstrat şi poveştile auzite în timpul ultimului ospăţ. Pe toate le-a vânturat apoi prin lume pentru ca noi cu toţii să ne bucurăm de ele

Un cetitor mai fercheş s-ar grăbi acum să mă întrebe, cum se face că pasărea cea atotştiutoare n-a prins de veste despre nenorocirea ce avea să i se întâmple. Că ochi să vadă cele nepetrecute încă avea doar! Adevărat e că pasărea ar fi putut vedea şi aceasta numai că, vedeţi, boieri dumneavoastră, eu, după ştiinţa mea, aşa socot că acel ochi ea nu l-a folosit.

autor: Daniel Onaca


Responses

  1. corbul e cam carcotas si deloc indragit in neamul pasaretului, asa ca nu prea inteleg la ce i-a folosit sa sterpeleasca atatea istorii pasaresti pe care oricum nimeni n-avea sa le asculte…
    frumoasa snoava dar asteptam mai multe intelesuri legate de morala.

    • 1. Profetii n-au fost nicioadatå persoane îndrăgite de gloată.
      2. La anumite populaţii – vezi eschimoşii din Canada – corbul e considerat
      erou civilizator.
      3. Poveştile suntem noi, oamenii, care le ascultăm.

  2. Ehe, Simona, dacă toate in lumea asta ar fi croite dupa calapodul unui anumit tip de morala… ne-am plictisi de moarte.

  3. nu am avut in vedere un „anumit tip de morala”. dar la final cititorul ramane cu intrebarea fireasca „si ce a vrut sa spuna cu asta?”. doar pentru a dovedi din care pricina corbul deveni tuciuriu si paunul…”cu fundul gol”???
    eu vad compozitia ta ca pe o piramida cu varful retezat. poate mi se pare mie, poate ca sunt subiectiva dar cred ca ai grabit finalul… 😉

    • Exact! Finalul nu-mi aparține mie, ci onor cititorului.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat: