Publicat de: Daniel Onaca | 17 ianuarie 2013

1. Prinţesa cu mătăsari (IV)

Vorbind odată despre semenii lor nefericiţi ce-şi petrec viaţa încâlcită în mrejele păcatului, pustnicul îi povesti ucenicului să că, din întâmplare, îl cunoscuse pe fostul lui tovarăş de negustorie. ”Deşi… să-i spui negustor, acelui lotru înseamnă să fii prea blând cu el”, zise bătrânul clătinând din cap.
– Lotru… ce e acela, întrebă Alin nedumerit?
– Un om necinstit. Unul din aceia care-i păcăleşte pe semenii lui când încheie cu ei un târg.

Văzând că ucenicul său tot nu pricepea, pustnicul îi povesti acestuia mai amănunţit, cum fostul lui tovarăş îi înşela pe cumpărători la târgurile de cai. În ajunul târgului, de pildă, înviora sărmanele dobitoace amestecându-le arsenic în grăunţe ori le băga piper şi ardei iute în fund ca să pară mai vioi şi mai breji în ochii cumpărătorilor. Le punea sare în sacul cu orz, să li se facă sete şi să bea multă apă. Cu burţile umflate caii păreau sătui şi arătoşi. Despre toate aceste viclenii şi despre altele multe află Alin cu neprefăcută mirare în ochi. Abia acum înţelese el, de ce îl punea ”lotrul” să astupe cu ceară topită crăpăturile din copitele cailor. Nu ca să le vindece rănile, cum fusese învăţat, ci ca să ascundă vederii cine ştie ce defecte care ar fi scăzut valoarea gloabei în ochii cumpărătorilor.
Adâncă fu durerea iscată în sufletul învăţăcelui, când acesta se lumină asupra felului de a fi al fostului său tovarăş. În timpul momentelor sale de meditaţie, Alin înţelese că nu greşise când, la ruperea cârdăşiei cu lotrul, îl numise pe acela, mincinos. Asta şi era! Ba încă şi mai mare decât crezuse el.

Cât despre eremit, acesta stăruia în lungile sale rugăciuni. La răstimpuri îi împărtăşea novicelui pilde întru zidirea spirituală, împănate cu vorbe adânci precum: ”Calea pocăinţei nu-i uşoară”, ”Larg e drumul ce duce la pierzanie, strâmt e cel al mântuirii”, ”Mulţi chemaţi, puţini aleşi”, ”Cine crede şi nu se umileşte, acela nu e pregătit pentru salvare”, Uitarea de sine e calea adevărului”… Alin se căznea din răsputeri să le pătrundă tâlcul. Cât era ziulica de lungă se purta umil, rostea şi el toate rugăciunile canonului zilnic şi săvârşea toate ritualurile hotărnicite odată pentru totdeauna de către sfinţii părinţi.

Acestea toate până într-o zi când se nimeri să dea peste oglinjoara primită de la mierlă pe vremea când nu era decât un copilandru. Nu ştia dacă era bine ceea ce făcea, dar nu se putu opri să nu-şi privească chipul în ea. Ceea ce văzu atunci îl făcu să-şi aducă aminte de sfatul mierlei precum şi de alte lucruri pe care mai că le uitase cu desăvârşire. Fără nici o clipă de zăbavă se apucă să-şi scuture zdrenţele de aerul şi colbul chilioarei, îşi clăti faţa cu apa izvorului din vale, îşi perie cum putu pletana capului şi spicul mustăţii apoi se aşeză în faţa monahului grăindu-i astfel:

– Iubitul meu dascăl, iată că s-au împlinit trei ani de când mă aflu în preajma ta. A venit vremea ca de-acum să-mi urmez propria mea cale, cea pe care am apucat-o înainte de a poposi la adăpostul dumitale. Fii bun dară şi arată-mi zarea înspre care s-o apuc, aşa cum mi-ai promis odată la umbra smochinului cu poame coapte.

Eremitul încercă să-l înduplece pe Alin să nu plece:

– Copil nerod, ce eşti! Încă n-ai învăţat că cel pe care tu îl cauţi e diavolul însuşi!? Tot nu te-ai luminat că nu este altă cale demnă de urmat fără decât cea a inimilor curate? Calea care te ţine departe de plăcerile cărnii şi a ispitelor lumeşti. La adăpost de ispita lăcomiei şi de deşertăciunea poftelor trupeşti. Vezi doar şi tu că încă nu eşti copt!

– Eu socot că sunt destul de copt şi nu vreau să mai stau aici, răspunse Alin. Sunt tânăr şi am dreptul să trăiesc aşa cum cred eu că e bine.

– Vorbeşti cu păcat, îi reproşă bătrânul cu tristeţea zugrăvită în glas.

Alin nu se lăsă înduplecat de tonul celuilalt, ci zise:

– Poate că sunt un păcătos, dar atunci nu preceptele tale mă vor mântui. Ieşite din gura ta, ele îmi par la fel de calpe precum sfaturile geambaşului la care am servit înainte. Nu sunt pentru alinare, ci pentru înşelare, nu sunt pentru hrana sufletului meu flămând, ci pentru îngrăşarea sinelui tău găunos. Sfinţenia nu umileşte iar bunătatea nu ştie de ocări. Învăţătura ta e falsă iar smerenia arătată, doar spoială. Acum ştiu că şi în suferinţă zace perversiunea. Aşa că e mai bine să-mi văd de drumul meu.

Acestea au fost ultimile vorbe pe care Alin găsi cu cale să le mai spună sihastrului, înainte de a-i întoarce dosul. Călătorul care plecase la drum pe vremea când nu era decât un băieţandru, ajunsese acum flăcău în toată legea, care cunoştea o mulţime de lucruri, despre cele văzute şi despre cele nevăzute deopotrivă, şi care acum era dornic mai mult ca niciodată să ajungă la locul unde prinţesa cu mătăsari încă era ţinută zălog.

(continuare, Lunea viitoare)


Responses

  1. Astept cu nerabdare continuarea acestei frumoase povesti.

    • Îți garantez ca o sa fii (plăcut?) surprins. 🙂

  2. ce înseamnă calpe? mi-am bătut capul să-mi dau seama, dar nu reușesc…

    • calpe = false (de la „monede calpe”) Prin extensie, lipsite de valoare, ciurucuri 🙂


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat: