Publicat de: Daniel Onaca | 24 aprilie 2013

Miercurea neagră. Reflecţii asupra tipologiei răului

Note de Adrian Cioflâncă şi Florian Banu

Profesorul Ronald Crelinsten, de la University of Ottawa, propune o tipologie a torționarilor, distingând între zeloți, carierişti şi sadici. Când utilizăm aceste clasificări, nu trebuie să uităm ce spune Tzvetan Todorov: „explicaţia nu trebuie căutată în caracterul individului, ci în acela al societăţii (…). Explicaţia va fi politică şi socială, nu psihologică sau individuală“.
– Zeloții sunt indivizi „detaşaţi emoţional de ceea ce fac (…), cruzi şi cu un control complet al emoţiilor“. Aceştia provin din rândul oamenilor simpli, care cred fanatic în ceea ce fac şi în scopurile ideologice ale regimului, fapt ce-i conduce la o puternică diferenţiere între „noi“ şi „ei“.
– Carieriştii sunt persoane interesate în dezvoltarea carierei care văd tortura ca o slujbă ce trebuie făcută în mod eficient pentru a obţine promovarea profesională și socială. Aceştia sunt adesea inteligenţi, educaţi şi chiar dezaprobă excesele din timpul torturii.
– Sadicii sunt torţionari care simt plăcere în timp ce-şi chinuie victimele.

Tradiția românească a torturii
Regimul comunist din România a făcut apel pe scară largă la torţionari. Acest lucru s-a întâmplat mai ales în primele sale decenii de existenţă, dar anchetarea brutală a muncitorilor revoltaţi la Braşov în noiembrie 1987 sau a persoanelor arestate în timpul evenimentelor din decembrie 1989 a dovedit că tortura a rămas indispensabilă pentru supravieţuirea unui regim politic ilegitim. În primii ani de funcţionare, comuniştii ro­mâni au făcut apel la „specialiştii“ deja creaţi de regimurile autoritare anterioare. Pe lângă mărturiile documentare privind torturile aplicate în arestul Poliţiei, Siguranţei sau SSI-ului, pot fi invocate şi amintiri precum cele depănate de generalul Nicolae Pleşiţă, care afirma că a învăţat „meserie“ de la un comisar de Siguranţă, Ionescu Nicolae, supranumit, elocvent, „Tocană“.

Situaţia personalului Direcţiei Anchete a DGSP, în anul 1951, se prezenta, în relatarea directorului adjunct Tudor Dincă, astfel: „Dintre toţi lucrătorii anchetatori nu erau decât vreo 6-7 muncitori de fabrică, restul erau funcţionari, chelneri, frizeri, vânzători de prăvălie, fotografi etc. Muncitorii proveniţi din fabrică se prezentau destul de slab, atât în munca profesională, cât şi în munca politică“. La rându-i, generalul locotenent Evghenie Tănase relata această situaţie în următorii termeni: „N-am să spun nici un lucru nou când voi afirma că această unitate (Direcţia Anchete – n. F.B.) – ca de altfel toate unităţile Securităţii, de la cea mai mare până la cea mai mică funcţie – la înfiinţarea ei a fost încadrată cu oameni ai muncii care avea[u] un grad de pregătire şi cunoştinţe generale destul de reduse“. Aşadar, cu puţine excepţii, cei angrenaţi în munca de anchetă aveau o singură competență: bătaia.

Zeloții și sadicii.
În rândul zeloţilor îl putem include pe Frantz Ţandără, torţionar recrutat din rândul deţinuţilor de drept comun. Acesta, cu o educaţie precară, îndoctrinat în timpul detenţiei (după propria expresie, „Asta era îndoctrinarea. Ura. Să bage ură“), era folosit în timpul unor anchete „speciale“: „Un creion lung neascuţit, cu care loveam peste testicule“. În folosirea acestei metode, Ţandără a fost iniţiat de către o femeie, probabil Vida Nedici – temută anchetatoare a Securităţii din Timişoara, de origine sârbă. Prin activitatea ei e ilustrată categoria sadicilor, acei torţionari care resimțeau satisfacţie în faţa suferinţei umane. Existenţa unei alte femei sadice, care aplica acelaşi supliciu, este menţionată de Ion Cârja, în volumul de memorii Canalul morţii: „Margareta Hegeduş era ofiţer de Securitate. Era o femeie înaltă de aproape 1,90 m., cu nişte braţe lungi şi o faţă lunguiaţă, de animal rozător. (…) Această femeie pervertită îşi făcuse o dexteritate în chinuirea bărbaţilor, împotriva cărora aplica un supliciu barbar şi extrem de dureros, bătaia la testicule, până când omul cădea în nesimţire“. Dintre bărbaţi, s-a remarcat maiorul cunoscut ca „Ionescu 22“, anchetator al Direcţiei Regionale de Securitate Craiova în 1948, fost funcţionar al Poştei. Victimele îl prezintă ca pe un „mare schingiuitor. Bătea cu plăcere. Îi citeai voluptatea pe faţă“.

Carieriştii.
Au fost cei mai mulţi. Proveniţi din pături defavorizate ale populaţiei. După ce au îmbrăcat „haina statului“, erau dispuşi să facă orice pentru păstrarea poziţiei dobândite. Relevantă este situaţia maiorului Gh I Enoiu. Acesta, fost zeţar într-o tipografie, s-a angajat în Securitate în martie 1949, la doar 22 de ani, parcurgând apoi un veritabil cursus honorum, de la gradul de plutonier major la cel de maior, în 1963. Într-una dintre fişele sale de cadre se menţionează: „Personal participă la anchetarea şi demascarea activităţii duşmănoase a elementelor fanatice şi, datorită metodelor folosite, reuşeşte să-i determine să-şi recunoască faptele comise. În cei peste 13 ani de când lucrează în munca de anchetă, ofiţerul a fost folosit în lucrările cele mai grele ale unităţii, contribuind în mod efectiv la demascarea şi trimiterea în justiţie a mai multor organizaţii contrarevoluţionare şi bande care unelteau contra orânduirii de stat a RPR“.


Responses

  1. Dar eu, care scriu pamflete și râd de toată lumea asta serioasă foc, ce sunt? 😛

    • O persoana care, ca si mine, cred ca nu are nevoie de etichete dar care nu ignora nici aspectele intunecoase ale realitatii.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: