Publicat de: Daniel Onaca | 28 septembrie 2013

Porcul şi scroafa descrise de B. Fundoianu

Porcul meu nu e vacă, nici cal şi nici asin: e porc. El ştie lucrul ăsta şi nu se supără. Câteodată e mai puţin modest cât un afiş. I se citeşte bucuria în ochi. Porcul meu e fericit că-i porc. Dacă ar fi încă prea nerod să jongleze cu metafizica (acest obicei exclusiv al altora), e cert că s-ar ruga în toată ziua: „mulţumesc, o, Doamne, că m-ai făcut porc şi nu vacă, [sau] cal, sau altfel de asin“. Dar porcul meu nu-şi ascunde orgoliul cum ai pune un inel într-o cutiuţă de catifea. E prea cinic.

Porcul n-are multe idei – ca şi oamenii. Şi-mi pare bine. Nu-mi place să mă regăsesc în toată lumea. Dar are câteva idei esenţiale: ideea-mocirlă, ideea-varz­ă, ideea-fericire, ideea-excrement. Porcul iubeşte realitatea. Realitatea e mocirla, varza, fericirea, excrementul. De aceea nu prea e pornit pe dificile abstracţii. El cunoaşte planta: legumă. Şi nici nu există. Porcul meu e un Dumnezeu pe mici raporturi.

Viaţa, aici lângă ferma unde au înfrunzit broaştele, se reduce la două fenomene: plăcerea şi neplăcerea. Pentru porcul meu, plăcerea e virtutea. Or, porcul meu ţine să aibă virtuţi, cum un pom ţine să aibă fructe. Dar dacă ar trebui să umble după virtuţi – adică după plăceri –, adio, fericirea! Fiindcă fericirea stă în nemişcare. Porcul meu e mai inteligent. El ştie că simţurile mint şi că fericirea nu stă în lucru, ci în conştiinţa lucrului. Se opreşte la prima băltoagă, la primul cartof, la prima râmă. O declară în prealabil plăcere. Şi plăcerea-i gata. De altfel, porcul ştie că plăcerea nu e în lucru, ci în funcţiune. A mânca e o virtute. Nu importă ce. A dormi e o virtute. Nu importă cum. A trăi e suprema virtute.

Dar porcul e un degenerat. Născut dintr-o rasă de feudali, a ajuns slugă. Plecat dintr-o rasă de elită, a ajuns un mediocru. Păros şi cu robinete de piele pe burtă, are mai mulţi puieţi de câţi îngăduie eticheta. Porcul meu e scroafă. Dar imediat după întâia tinereţe trântită într-un noroi, ca într-un peisaj, revine la eredita[t]ea confuză. Trecutul e un catalog de bălării şi de ruini. Scroafa mea e bătrână. Dinţii se surpă şi mărarul încetează din plăceri. Dar poţi avea, cu dinţii stricaţi, amintiri! Atunci scroafa îşi aminteşte de viaţa din păduri.

Scroafa crede în metempsihoză. Se pipăie la bot şi se miră că nu-şi găseşte colţii. Ar vrea să se repeadă la câne, dar n-are cu ce să-l spargă. Ar vrea să umble în cuirasă şi să fie mândră, dar e domestică. Asia din largi platouri o ispiteşte: florile de lotus se mănâncă? Ar iubi singurătatea. Ar iubi viaţa, cum iubeşti o agonie. Dar scroafa mea e prea scroafă ca să iubească viaţa pentru ceea ce nu-i poate da. Simţul istoric e o aberaţie de-o clipă. Bunul-simţ îl leapădă la locul lui: dincolo de memorie. Şi revin iar în plan mocirla, cartoful, excrementul şi fericirea.

Un text scris în 1921 de B Fundoianu, redescoperit de doamna Luiza Palanciuc si domnul Mihai Șora http://fondane.net şi publicat pe portalul LaPunkt. http://www.lapunkt.ro/2013/09/24/benjamin-fondane-documentar


Responses

  1. Izbitoare asemanarea cu realitatea actuala din politica, societate . Felicitari pentru postare !

    • Iar eu multumesc pt felicitări, deși cel care le-ar merita cu prisosinta ar fi B Fundoianu.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat: