Publicat de: Daniel Onaca | 24 Octombrie 2013

Un plop era. Gheorghe Zincescu

Mai întâi o scurtă lămurire. De ce, poartă această categorie numele ”Poemul de joi”? Pentru că, acum mai bine de un sfert de veac, pe vremea când eram doar un liceean visător ce rătăcea pe malurile Bârzavei dintr-un oraș din vestul țării, Joia era pentru mine, întotdeauna, o zi de sărbătoare. Era ziua când apărea România Literară și după-amiaza când mă înființam în salonul albastru al Casei de Cultură din Reșița, ca să fiu prezent la ședințele săptămânale ținute de Cenaclul Semenicul. Am luat cu mine amintirea acelor întâmplări, așa cum am auzit că alții, nevoiți fiind să se exileze, au luat cu ei un pumn de țărână din pământul patriei. Am purtat mereu în inimă amintirea unor oameni minunați care au frecventat acele întruniri iar ritualul adoptat, de a posta în fiecare joi câte un poem care îmi place în mod deosebit, e felul meu de întreține flacăra luminii de atunci.

Un plop era

Și m-am uitat – și chiar era un plop.

Culcat de vânt, plângând cu depărtarea

aproape negre lacrimi. Te uită!,-o să-mi îngrop,

mi-am zis, la rădăcina lui 

singurătatea, visul, disperarea…

 

Și iarăși m-am uitat – era un cal 

cu totul și cu totul dintr-o smoală

era înșeuat și șeaua goală –

am vrut să-l chem și chiar l-am și chemat

 

L-am fluierat ușor, am șuierat,

am spus o vorbă, nu mai știu, mă crezi?,

venea așa, domol, peste livezi

un nor era, dar cu copite grele

și cred că l-am încălecat cumva –

ca grindina bătea în trupul cărnii mele…

 

Și m-am uitat din nou. Era un plop.

În urma mea își apleca înaltul 

subtilul trup tremurător și singur

și frunze negre-n zare lepăda

văzându-mă cum trec 

și cum mă-ngândur…

Cu poeții reșițeni Gh Zincescu, Ion Cocora și Nicolae Sârbu

Alături de poeții reșiteni Gh Zincescu, Ion Cocora și Nicolae Sârbu, cu ocazia festivalului anual de poezie, din orașul de la poalele Semenicului (mai, 2013)

 

Anunțuri

Responses

  1. Foarte frumos!

  2. Un poem minunat! Are atata forta din impletirea metaforelor. O poveste despre viata si incercarile ei.
    ”L-am fluierat ușor, am șuierat,
    am spus o vorbă, nu mai știu, mă crezi?,
    venea așa, domol, peste livezi
    un nor era, dar cu copite grele
    și cred că l-am încălecat cumva –
    ca grindina bătea în trupul cărnii mele… ”

    • E un poem rascolitor, intr-adevăr, in care mestesugul versificarii nu pune surdina trairii, ci reuseste parca sa o amplifice. Mă bucur ca ți-a plăcut si tie. Autorul mi-a destainuit ca e unul din poemele sale mai recente.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: