Publicat de: Daniel Onaca | 9 decembrie 2014

Fapte nu prea frumoase, dar care trebuiesc cunoscute

Mircea Ruznac despre unirea Banatului cu România

Traian Vuia considera în 1922 că unirea a două treimi din Banat cu România era o „anexare deghizată”. Deja de atunci, ea era astfel percepută de fruntaşii bănăţeni, dar la fel o vedea, din ce în ce mai clar, şi populaţia locală. Ea a avut cel mai mult de suferit în urma „despicării” regiunii, după expresia lui Sever Bocu. La aceasta se adăuga comportamentul noilor autorităţi, de multe ori mai asemănător cu cel rezervat unor teritorii ocupate cu forţa armelor decât cu unele unite de bunăvoie cu „Ţara-Mamă”.

Chiar delegaţia care a mers la Bucureşti pentru a prezenta actul Unirii (în decembrie 1918) s-a „bucurat” de un asemenea tratament. Din ea făceau parte episcopul ortodox de Caransebeş, ardeleanul Miron Cristea, ca şi episcopul greco-catolic Iuliu Hossu. Ce s-a petrecut atunci aflăm dintr-o lucrare făţiş pro-unionistă, după cum arată şi titlul său: Valer Hossu, Episcopul Iuliu – sfântul Marii Uniri, Cluj-Napoca, 2008, p. 139: „Cu tot entuziasmul ameţitor, episcopul Iuliu a trebuit să constate, contrariat, şi note imperialiste în gândurile despre Ardeal ale unor «regăţeni», mai ales din cercurile militare. Fratele Ioan Hossu, inginerul de căi ferate, care însoţea delegaţia în calitate de şef al gării din Sibiu şi gestionar al trenului, aparţinător unei societăţi pe acţiuni, l-a informat pe episcopul Iuliu şi pe ceilalţi delegaţi, că nu vor mai avea cu ce se întoarce acasă, deoarece le-a fost «rechiziţionată» splendida locomotivă «nemţească» cu care veniseră. Cu o generoasă înţelegere a situaţiei, episcopul Iuliu şi-a consolat fratele pentru această pierdere, sugerându-i s-o considere o altă jertfă pentru Unire.”

Acesta era numai începutul. Nu mult timp după aceea, sosirea noilor autorităţi în Banat confirma de multe ori un asemenea tip de comportament. Un martor ocular, viitorul academician Constantin Daicoviciu, a avut posibilitatea să se convingă singur: „În momentul unirii cu ţara, în Lugoj, ca peste tot în Ardeal şi Banat, s-a efectuat schimbul de administraţii. Astfel, sosit din Bucureşti, noul director al poştei din Lugoj, «regăţean» get-beget, şi-a vizitat instituţia, iar la sfârşit, privind încă o dată cu atenţie în jur, a exclamat: frumoase perdele, să mi le aduceţi acasă! Şi aşa mi-am dat seama care e diferenţa între administraţia austro-ungară şi cea românească”.

Era aceasta poate şi confirmarea celor sesizate de Traian Vuia la conducătorii Vechiului Regat, care în timpul primului război mondial „nu admiteau nici măcar termenul «unire»”, ci tratau celelalte teritorii locuite de români numai în virtutea dreptului de cuceritor. De altfel, încă din secolul al XIX-lea, Ion C. Brătianu declarase: „Vreau Transilvania, dar fără transilvăneni!“ Opinia lui a fost confirmată în 1930 de Nicolae Iorga, care scria negru pe alb: “O uliţă prăfuită din Bucureşti e mai importantă decât toate burgurile din Ardeal şi Banat.”

Această mentalitate a politicienilor vechii Românii a fost foarte dăunătoare la Conferinţa de pace din 1919-1920. Conform lui Sever Bocu, cu acel prilej Ionel I.C. Brătianu considera că: „Frontiera cea mai rea e pentru mine cea mai bună.” (Sever Bocu, Lupta pentru Banat, Timişoara, 2011, p. 57.) În ciuda protestelor lui Bocu, noile frontiere au fost ratificate de către Parlamentul român în decembrie 1923. În urma definitivării sfâşierii regiunii , ziarul Voinţa Banatului din 23 decembrie 1923 scria: „În şedinţa de joi noapte, Camera liberală, cu 126 voturi contra 15, a pus pecetea ticăloşiei pe trupul Banatului. Frontiera cu Iugoslavia a fost ratificată. Să ştie bănăţenii că liberalii au consfinţit sfâşierea Banatului, cu votul lor ticălos. Trădarea Banatului e opera d-lui Brătianu! Trăiască Trădătorul!!”

Mentalitatea de ocupant a autorităţilor române nu s-a dezminţit nici mai târziu în Banat. Într-atît de convins a fost prim ministrul Nicolae Iorga de acest lucru, încît, după ce a vizitat, în vara anului 1931, Timişoara, în suita regelui Carol al II-lea, a decis să rechiziţioneze pentru guvernul central automobilul Lincoln, cumpărat de localnici pentru nevoile de reprezentare şi protocol ale proaspăt desfiinţatului Directorat al Banatului. (Tribunul Banatului. 60 de ani de la moartea lui Sever Bocu, Timişoara, 2011, p. 71.)

Am menţionat aici câteva fapte poate nu prea frumoase, dar care trebuiesc cunoscute, acum la atâta timp după petrecerea lor. Ele vin să ne descrie o altă atmosferă existentă în acei ani în Banat şi în ţară, faţă de cele menţionate în manuale şi în lucrările oficiale de istorie. Evenimentele survenite în perioadele următoare, comunistă şi post-comunistă, nu vor face decât să confirme această stare de fapt.


Răspunsuri

  1. Chiar astazi ii scriam unui prieten de blog :
    Visez la o istorie a Romaniei, scrisa in „ilegalitate”, o istorie scrisa cu sange rece, scrisa fara patriotism, dar si fara resentimente, chiar daca nenea Iancu a ras de „impartialitatea” noastra. O istorie care sa aseze acest puzzle de compromisuri, diplomatie, tradari si curaj, la locul fiecaruia, chiar daca tabloul final nu ne va satisface. Eu nu am pregatirea necesara unui asemenea demers, cu toate ca „simt”(nu ma intrebati cum si de ce?!) ca pot fi astfel. Am multe din piesele „jocului”, din pacate imi lipsesc multe, sper sa am si vederea obicua asupra fenomenului, chiar daca sursele mele nu au fost cele mai „sigure”, dar nu am „mortarul” unificator al evenimentelor. SURSELE alternative si intuitia istorica vor fi de cea mai mare insemnatate in aceasta intreprindere. Va fi o istorie primita de romani ca romanul „Codul lui Da Vinci” de catre crestini, dar cel putin va fi un reper moral…pentru cei care INTELEG necesitatea cunoasterii adevarului istoric. Prea se pricep romanii la istorie, ca la fotbal.
    Eu cred numai in proiecte mari, de anvergura, indiferent de domeniu. Cred i foc, ca valvataie, cred in piscuri dincolo de nori, cred in zborul…printre stele.

    • Este un proiect lăudabil și necesar acesta, dar mă tem că el depășește puterile unui singur autor. Vestea bună este că există deja câțiva istorici animați de un astfel de gând. În privința istoriei Banatului, știu că domnul Mircea Ruznac este o persoană cheie. În ceea ce privește istoria României, în general, istoricul Lucian Boia este o personalitate care nu poate fi ignorată. Mai sunt și alții desigur.

      • Vestea si mai buna ar fi ca acestia sa-si uneasca eforturile si sa participe la un proiect extrem de bine venit. Istoria noastra si probabil nu numai aceasta, a fost scrisa si rescrisa functie de interesele de moment ale efemerelor interese meschine.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat: