Publicat de: Daniel Onaca | 18 Octombrie 2015

Taina celor trei păpuși (3)

Dezlegarea tainei © Daniel Onaca

Cine ar putea descrie îngrijorarea zugrăvită pe fețele sfetnicilor, după plecarea bătrânului principe? Ce spun eu îngrijorare, disperare era starea care le-a cuprins sufletul! Stăteau cu toții, adunați grămadă, muți de uimire și se blezgoiau la acele blestemate de păpuși. Cât ori fi stat ei acolo, ca bovinele în fața porții, nimeni nu va ști să spună vreodată. Până când unul dintre ei rupse tăcerea:

– Eu cred că știu, ce trebuie să facem.

– Ce anume, săriră toți pe el, ca treziți dintr-un somn hipnotic.

– Ai găsit deosebirea? întrebă unul mai… înfrigurat.

– Nu am găsit-o, răspunse cel întrebat, dar cred că știu cine ar putea s-o facă.

Fără să-i mai țină pe ace, sfetnicul cu ideea le spuse că ultima lor salvare se afla în mâinile, sau, mai bine spus, în mintea unui om care își avea și el sălașul în palatul principelui, dar care nu fusese de față la întâlnirea cu vizitatorul străin: BIBLIOTECARUL ! Omul acela, care citise multe cărți la viața lui, musai să fi descoperit în bucoavnele lui și ceva fărâme din știința lui Solomon cel în înțelept. Printre acele fărâme o fi și vreo învățătură care, acum, ar putea să-i mântuie pe ei de urgia ce plana asupra lor.

– Bună idee, izbucniră toți în cor! Să megem numaidecât la bibliotecar. Luăm păpușile cu noi și i le arătăm… Să ne dea răspunsul pe loc.

Un freamă de speranță însufleți adunarea înțelepților. Până când unul dintre ei semănă iarăși un grăunte de îngrijorare în inima lor:

– Știe careva, unde se afla cămara bibliotecarului? La ceasul ăsta din noapte biblioteca palatului e închisă, iar el, cu siguranță că nu mai e acolo.

Sfetnicii principelui își întoarseră capetele unul spre altul, întrebându-se din priviri. Nimeni nu știa unde se afla cămăruța lui. În toți acei ani, niciunul dintre ei nu se întrebase vreodată unde-și petrecea el orele, zilele și nopțile când nu se afla printre rafturile cu cărți. Iar acum, când aveau nevoie de el…

– Sus, în podul palatului, se auzi glasul unuia dintre ei! Numai să nu se fi culcat.

– Dacă s-a culcat, îl deșteptăm noi, săriră ceilalți cu gura și se repeziră grămadă să caute scara ce ducea spre pod.

Când au dibuit-o, s-au năpustit în susul ei ca și cum ar fi fost un torent primăvăratic dat peste cap, astfel încât să curgă de la vărsare spre izvor. Așa cum se așteptaseră, ușa de la chilia bibliotecarului era încuiată. Oaspeții nocturni bătură cu putere în ea, până când cel de dinăuntru le deschise. Omul nu dormea, ci stătuse adâncit în lectura unor hârțoage, la lumina unui muc de lumânare.

ÎnțelepțiI îi spuseră degrabă pricina pentru care i-au tulburat tihna, tocmai la straja a doua din noapte. Bibliotecarul luă și el păpușile în mână, le apropie de ochii săi cercetători, le întoarese pe față și pe dos, le suflă în gură, în nări și în urechi apoi le înapoie unuia dintre sfetnici, aflat chiar lângă el.

– Ei, ce spui, îl întrebară ei?

– Spun că e bine, le răspunse bibliotecarul. Mâine dimineață, când o veni principele în sala tronului, o să-i aduc la cunoștință răspunsul.

– Nu ni-l poți spune și nouă, acum, încercară ei?

– Îmi pare rău, dar nu-l știu nici eu. Trebuie să cuget asupra lui până mâine în zori.

Mai multe nu putură sfetnicii să afle de la el. Se întoarseră fiecare la cămara lui, urmând ca, în zorii zilei următoare, să se înfățișeze cu toții în sala tronului.

Restul nopții s-a scurs ca și cum n-ar mai fi fost. Dimineața, tot soborul înțelepților se înființă în sala tronului dimpreună cu bibliotecarul care, pentru prima dată de când se oploșise la palat, nu se mai ținea deoparte, ci se afla în mijlocul adunării. Nu trecu mult și bătrânul principe își făcu și el anunțată intrarea. Așezat în jilțul său cu pernă la spetează, bătrânul îi privi pe îndelete încercând să le citească pe față taina. Nimeni nu putu însă s-o dezvăluie pentru că niciunul dintre ei n-o știa. Când craiul le grăi că a venit vremea să afle care era deosebirea dintre păpuși, toate privirile se întoarseră, întrebătoare, spre bibliotecar. Acesta făcu un pas înainte spre scaunul principelui, își drese glasul și grăi astfel:

– Luminăţia ta, am privit și eu aceste ciudate alcătuiri și eu zic că, dacă nu poate fi desluşită nici o deosebire pe din afara lor, înseamnă că ea trebuie căutată înăuntru.

După aceste cuvinte, în sala palatului se lăsă o liniște grozavă. Bibliotecarul își urmă firul vorbirii:

– Sunt mai multe căi de a cerceta firea lăuntrică a cuiva. În ce mă priveşte, eu ştiu un meşteşug mai presus decât oricare altul. Este acela de a-i ispiti urechea!

Principele nu catadixi să răspundă acelor cuvinte. Bibliotecarul scoase atunci din buzunarul tunicii sale, roase de vreme, trei fire lungi de pai. Luă apoi în mână una dintre păpuşi şi îi băgă paiul în ureche. Firulețul intră acolo atât de adânc încât până la urmă dispăru cu totul. Atunci omul nostru luă atunci a doua păpuşă şi o împunse şi pe aceea cu un pai în ureche. De data aceasta vârful paiului ieşi afară pe cealaltă ureche. Când bibliotecarul trecu un pai şi prin urechea celei de-a treia păpuşi, capătul acestuia se iţi prin gura ei.

– Binefăcătorule, grăi bibliotecarul cu mulţumire în glas, iată deosebirea dintre cele trei păpuși.

Principele privi demonstrația slujitorului său cu interes, dar nu se arătă pe deplin mulțumit.

– Bine, bine, zise el, deosebirile le văd, dar poți să-mi spui acum și care e tâlcul lor?

– Deosebirea este că, începu bibliotecarul, cea dintâi păpuşă e precum înţeleptul: nu se mândreşte cu ceea ce aude, ci păstrează totul în cugetul său. Cea de-a doua păpuşă e aidoma nebunului căruia ce-i intră pe-o ureche îi iese pe cealaltă. Cât despre cea de-a treia păpuşă, apoi aceasta seamnănă cu omul care împărtăşeşte şi altora toate cele aflate.

– Și care este îndeletnicirea unui astfel de om, mai întrebă principele?

– Un asftel de om poate avea îndeletniciri diferite. Unii spun despre el că este bibliotecar, alții spun că este povestitor, alții, colportor de istorii, alții îl numesc băsnitor și râd de el pentru să răspândește prin lume lucruri de necrezut.

Mult se mai minună principele de meşteşugul bibliotecarului, dar răspunsurile lui îi trezi în cuget o altă nedumerire:

– Cum se face, întrebă el, că paiul lung, pe care l-ai vârât în urechea ultimei păpuşi, a fost la început drept, dar, odată ieşit afară prin gură, e moale şi răsucit ca firul de păr din barba mea?

– Bunule stăpân, răspunse din nou cel întrebat, fieştecare povestitor care îşi merită numele, deapănă istoria sa, nu aşa cum a auzit-o de la alții, ci aşa cum el însuşi găseşte de cuviinţă că trebuie povestită. El taie din ea, adaugă și o răscroiește cu vorbele pe care el le pritoceşte.

După acest ultim răspuns, bătrânul principe nu mai avu de pus nici o întrebare. Drept mulțumire că bunul renume al curții sale va fi păstrat și în viitor, hotărâ ca bibliotecarul să se mute din chilioara lui, aflată în podul palatului, într-o încăpere primitoare, chiar alături de sala cea mare ce adăpostea volumele bibliotecii. Și asta nu era totul! Înțelegând că el nu era doar un om cu multă știință de carte, ci și un bun povestitor, principele îi mai dădu o sarcină: începând chiar de Duminica următoare, în fiecare după-amiază, când lumina începea să-și lepede straiul ca să se îmbrace cu veșmântul serii, eroul acelei zile trebuia să se înfățișeze în salonul cu divane și perne moi al palatului ca să scoată din traista lui de minunății o nouă poveste pe care să o împărtășească tuturor curtenilor adunați acolo.

(Sfârșit)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: