Publicat de: Daniel Onaca | 18 Martie 2016

Proprietățile lui Gh. Zincescu

Un roman privit cu ochii larg închişi  © Daniel Onaca

Proprietăţi în paradis este un roman polifonic. Afirmaţia l-ar putea surprinde pe cititorul care nu a reuşit să parcurgă decât primele 7 din cele 20 de capitole ale cărţii. Aceasta pentru că, pe întinderea celor cam 100 de pagini de început ale naraţiunii, firul acesteia se deapănă lin, cu încetinitorul, s-ar putea spune. Stilul este minimalistic. Descrierile amănunţite ale acţiunilor, mai degrabă ale gesturilor, eroului aproape că te fac să sari peste rânduri. Doar un exemplu: „Nu vedeam nimic prin parbrizul zobit dar trebuia să ies de acolo, indiferent de costuri. Am coborât fereastra şi m-am aplecat în afară, în vreme de apăsam ambreiajul şi băgam în marşarier. Lăsasem roţile bracate pe stânga, aşa că am rotit volanul şi am ridicat uşurel piciorul de pe ambreiaj.” Şi tot aşa, pagină după pagină. Acest hipperrealism asumat are darul de a-i transmite cititorului un sentiment de falsă siguranţă. Asemenea unui preludiu, calm şi excesiv de prelung, care încă nu dezăluie receptorului complexitatea asamblului ori tensiunile dramei. Cel mult le poate bănui. Prea este angoasantă această insistenţă asupra detaliilor, prea mult frizează absurdul, datele „problemei”

Foarte schematic, datele sunt următoarele: personajul romanului ce pare scris la persoana întâi, îşi părăseşte căminul conjugal, un apartament situat la etajul patru al unui imobil din Timişoara, se desparte deci de soţia sa, Carmen – motivul exact nu-l cunoaştem – se urcă în autoturismul propriu şi porneşte val-vârtej spre un sat din Câmpia de vest, acolo unde se află casa părintească, acum nelocuită. Numele eroului, pe care încă nu-l ştim dar care ni se dezvăluie mai încolo, este Cornel Teodorescu, acţiunea este plasată în vremea noastră – ceea ce înseamnă, după „evenimentele din Decembrie” – iar, când ajunge în satul natal, maşina acestuia se împotmoleşte într-o băltoacă de unde n-o mai poate scoate. Satul e descris pe îndelete, aproape stradă cu stradă, iar când privirea scrutătoare a autorului se opreşte asupra vreunei case sau clădiri, atunci iarăşi avem parte de o „zugrăveală” temeinică. Aşa este cazul cu sediul poliţiei, unde autorul ajunge aproape din întâmplare (lunecarea gândului spre Kafka nu poate fi evitată) şi unde este acuzat de înfăptuirea unor infracţiuni: una dintre ele este aceea de a-şi fi abandonat autoturismul pe un drum public, alta este că benzina provenită din tancul maşinii s-a scurs în bazinul de colectare al apei pluviale, compromiţând astfel rezerva de apă a plantaţiei de pomi fructiferi. Explicaţia este plauzibilă, dar numai până la un anumit punct, dincolo de care începe… balul! (Încerc să evit recursul la modelul kafkian, recurgând la cheia oferită de Stanley Kubrik, într-unu din filmele sale.)

Elementul cel mai la îndemână care îmi permite să fac analogia cu filmul „Wide Shuts Eyes.”, este un „detaliu” (dacă detaliu se poate numi prezenţa lui copleşitoare): ploaia persistentă în ambele opere; şi în pelicula regizorului american şi în romanul scriitorului Gheorghe Zincescu. O ploaie sâcâitoare ce pare că învăluie totul într-un văl de melancolie din faldurile căreia nu există scăpare. Aşa sună una din formulările eroului principal: „Valea Mare e complet năpădită de ape, îmi spun şi un soi de jale fără margini îmi năpădeşte sufletul.” (pag. 230). Într-o altă împrejurare, acelaşi personaj se confesează astfel: „… simt cum singurătatea, izvorând din pereţi, din duşumele, din tavan, din toate lucrurile care mă înconjoară, vine peste mine ca o apă neagră, copleşitoare, iar apoi, excedată de incapacitatea mea de a-i stăvili înaintarea, se revarsă către lumea din afară, ca în căutarea altor parteneri ori victime.” (pag. 239).

La un moment dat „foşnetul ploii” ameninţă să prăbuşească toată ambianţa într-un hău inexorabil. Tot Cornel Teodorescu simte cum „crengile pomişorilor prind să se năruie şi ele ca nişte frânghii de nisip. Închid îngrozit ochii dar sub pleoapele strânse năruirea continuă şi cuprinde în mişcarea ei descendentă adâncimi tot mai mari. E o adevărată frenezie a surpării în jur, mari suprafeţe, perfect articulate cu câteva clipe în urmă, se scorojesc brusc şi încep să se prăbuşească fărâmiţându-se, descoperind în spatele lor alte structuri (…) Zidurile încărcate de arabescuri şi de bazoreliefuri ale unor temple, năpădite de liane arzând de propriul foc verde îşi trăiesc cât ai clipi din ochi tinereţea apoi şi ele îmbătrânesc, se ridează, se fisurează şi curg şi ele la vale.” (pag 253) E vorba de un un fenomen care îşi pune aprenta asupra întregii existenţe, un diluviu căruia i se supun, deopotrivă obiectele materiale şi fiinţele umane. În timpul petrecerii de la castel (episod care mie mi se pare că formează centrul, ca să nu spun sorbul, întregului roman), prizonierul acestei lumi priveşte câteva bile de biliard şi reflectează asupra vieţii: „Le vede rostogolindu-se împreună către unul dintre colţurile mesei, toate trei strălucind în adevărata lor culoare pe postavul verde, şi, brusc, îşi aduce aduce aminte. Chipul i se umbreşte de de puterea imaginii, de parcă toată viaţa i s-ar scurge, ca într-o pâlnie, îndărăt în recipientul foarte încăpător al acelei vremi.” (pag. 207). Aş putea continua cu astfel de citate exemplificatoare, dar intenţia mea nu este de a transmite şi cititorului starea de spirit ce potopeşte personajul central al cărţii. Voiam doar să evidenţiez identitatea de atmosferă dintre roman şi filmul lui Kubric.

Asemănările dintre cele două opere însă nu se opresc aici. Ele pot fi decelate atât la nivelul recuzitei şi decorului cât şi la cel al felului cum se manifestă personajele secundare, ba chiar şi la palierul mai profund al semnificaţiilor. Căci care ar putea fi tâlcul acestei existenţe ameninţate de absorbţie în neant, decât tentativa de a zugrăvi avatarurile unei anumite lumi, din care eroul naraţiunii lui Gh Zincescu vrea să scape. Ar vrea să scape, dar se învârteşte în cerc. (Finalul romanului o demonstrează.) Nu reuşeşte pt că el însuşi este o proprietate în paradis (titlu ironic?). Nu de acasă a fugit el, ci din Paradis vrea să scape. Despre viaţa lui anterioară nu aflăm nimic pt că n-a existat o viaţă în afara paradisului. Numai că din paradis nu există nici o ieşire căci cu toţii suntem actori ai visului divin, proprietatea lui Dumnezeu adică. Iar dacă lumea este visul lui Dumnezeu adormit, atunci îl putem urma pe Miguel de Unamuno, constatând că omului nu-i mai rămâne altceva de făcut decât să întreţină somnul Atotputernicului în speranţa de a se menţine în viaţă pe el însuşi în lumea visată de El. Dorinţa de a ieşi din cerc e absurdă. Cuvintele finale ale lui Ziegler adresate protagonistului din filmul lui Kubrik chezăşuiesc acelaşi adevăr: „Life goes on. It always does… until it doesn’t. But you know that, don’t you, Bill?” Într-o disperată tentativă de ieşire din joc, de rupere a cercului, eroul romanului întrerupe pur şi simplu partida de biliard la care fusese obligat să participe. Nici învins, nici învingător! E un gest de refuz al unui joc impus de ordinea metafizică (referinţa la Kafka mă urmăreşte) ori de cea social-politică.

Iată cum, pe neobservate, am trecut de la tonul monocord, din primele capitole ale romanului, la iureşul temelor şi motivelor care, la fel ca în toate creaţiile polifonice, năpădesc fiinţa receptorului, punându-i la grea încercare capacitatea de… absorbţie. Din noianul de stări şi sugestii provocate de savanta artă a compoziţiei romanului de faţă, nici nu ştii la care să te opreşti pentru a le adânci semnificaţia. Să speculezi asupra tragicului ascuns îndărătul unor episoade trivial-domestice? Să reflectezi asupra motivului alternanţei expunerii între persoana întâi şi a treia singular? Să te pretezi la logica visului şi să observi cum un personaj se transformă în altul, rămânând acelaşi în trăsăturile sale esenţiale, ori, respectând aceeaşi logică, să savurezi frecventele substituiri de planuri, pendulările între real şi fantastic? Să te străduieşti a nu te pierde în hăţişul creat de alternarea timpurilor gramaticale, de glisarea planurilor, de translaţia locaţiilor (Timişoara, Viena, Veneţia, satul bănăţean de câmpie), de schimbarea momentelor temporale (trecut-prezent, actualitate-istorie)? Ori poate, să urmăreşti cu sufletul la gură desfăşurarea unei anumite teme, anunţate de un leit-motiv, aidoma acelor angoasante patru-cinci note muzicale ale lui György Ligeti, prinse în coloana muzicală din filmul lui Kubrik?

Referinţele culturale, voite sau nu, abundă. Ar fi extrem de savuroasă o glosare pe tema legată de cele două gravuri ale lui Durer, alese drept ilustraţii pe coperţile interioare ale cărţii. Dintr-o minimă dorinţă de încerca să nu fiu pletoric, mă limitez doar la câteva paralele privind creaţiile cinematografice. Nu poţi „asista”, de exemplu, la conversaţia dintre Cornel şi general, în timpul partidei de biliard, fără să te duci cu gândul la partida de şah dintre cavaler şi moarte, din filmul lui Ingmar Bergman, „Şapte peceţi”. Nu poţi parcurge paginile care descriu îngurgitarea unor mâncăruri alese – cum ar fi tortul de la bal, plăcinta cu carne de iepure, pieptul de curcan, ouăle tari cu caviar, etc. – fără să nu îţi răsară în minte rafinatele ospeţe desfăşurate de Peter Greenaway în capodopera despre bucătarul şi amanta sa. În fine, nu poţi participa la deja amintitul bal de la castel, fără să-l compari cu orgia zugrăvită la vila din „Wide Shuts Eyes”.

În ambele creaţii, episoadele respective pot fi interpretate ca metafore pentru o civilizaţie decadentă; excesiv de rafinată la suprafaţă, dar putredă în esenţa ei. Atât nudurile, de o perfecţiune aproape nenaturală, din filmul lui Kubrik cât şi figurile romaneşti, participante la banchet, poartă măşti. Semnificaţia unei asemenea costumaţii nu poate fi alta decât trasformarea fiinţelor umane în prezenţe lipsite de personalitate, în… , hai s-o zicem pe şleau, obiecte neînsufleţite. (Iată cum îl recondiţionăm pe Marx!). Participanţii la ambele „manifestări” sunt deci purtătorii unor chipuri oarbe, întruparea unor fiinţe dezumanizate, în extremis, ale morţi! Morala ar fi că nivelul de cultură al unui popor, al unei comunităţi ori individ nu exclute bestia din om ori din societate. Ca exemplificare poate fi invocată tragica întâmplare cu copilul românilor, tras după căruţa şvabilor, într-o zi de iarnă. Ori aceea, la fel de dramatică, cu „Soldaţii români agăţându-se cu disperare de obloanele camioanelor nemţeşti în retragere şi soldaţii nemţi tăindu-le degetele cu baioneta ca să scape de ei!” Până şi lumina, de un rafinament rece, din cele două creaţii este, pe alocuri, identică. Iată cum este ea descrisă în cartea lui Gh Zincescu: „Vino, spune, petrecerea s-a sfârşit. Pe chipul ei de porţelan rozaliu focul de artificii îşi joacă în voie culorile, constant şi mă las dus prin întunericul bălţat. Când o lumină orbitoare de un alb năucitor ne îmbracă pentru o clipă ca într-o mantie imaterială iniţiatică, suntem în mijlocul unui larg salon pustiu, cu luminile stinse şi umbrele noastre lungi se îneacă în oglinda unui parchet fără cusur.” (pag. 230)

Abandonând registrul grav, metafizic, descoperim că nici în cel minor lucrurile nu stau altfel. Nici din lumea materialist-consumatoristă nu se poate evada, în ciuda eforturilor celor idealişti. Individul e posedat de lumea în care trăieşte, mai mult decât ar vrea el şi decât ar putea s-o creadă. Această realitate e redată într-un mod extrem de direct în finalul peliculei lui Kubric, atunci când, la capătul tribulaţiilor eroului, odată revenit acasă, între cei doi soţi se desfăşoară următorul dialog: Alice „And, you know, there is something very important we have to do as soon as possible”. Bill: „What’s that?” Alice: „Fuck.” Răspunsul lui Alice sună ca o resemnare în faţa imperativelor stabilite de societate; ca o acceptare a condiţiei de a fi iremediabil posedat. Şi totuşi… Din lumea personajelor cărţii autorului reşiţean nu lipseşte speranţa. Ea poate fi decelată, dacă nu în altă parte, măcar în existenţa unor călăuze, susceptibile a oferi eroului central o anumită orientare. Trei sunt la număr, ba chiar patru, şi, în virtutea complexităţii cu care sunt investite, ar merita să fie abordate într-un eseu de sine stătător. Nu mă consacru unei asemenea întreprinderi, dar nici nu pot să închei această prezentare a cărţii fără să nu le numesc.

O avem aşadar, mai întâi, pe cinstita gâscă Akka! Departe de a trimite cititorul cu gândul la trivialul gâgâit al gâsculiţelor, aceasta pasăre de casă este, de fapt, o călăuză celestă. Ne amintim că Akka este numele gâştii pe spatele căreia Nils Holgersson se urcă pentru a întreprinde minunata sa călătorie. Gâsca e investită cu rolul de a reprezenta privirea de sus, integratoare, cunoaşterea vizionară, aş îndrăzni să spun. Avem pe urmă câinele negru, animal psihopomp prin excelenţă. (Trecem peste trimiterea la Tarkovski). Animalul asigură ieşirea din echivoc şi poate oferi soluţia la chestiunea liberului arbitru. El indică scopul şi direcţia la ieşirea eroului din casă. Intenţia nobilă însă este repede deturnată de un geniu rău, căci lângă câine apare porcul Totem. Calitatea lui de animal omnivor simbolizează nivelul material al lumii şi, în extremis, moartea. Zvonurile despre pesta porcină din „preasupusa cetate a Timişorii” ilustrează şi ele, cred, aceasă interpretare simbolică. Prezenţa porcului în cele două gravuri ale lui Durer, plasate, precum nişte peceţi, pe coperţile interioare ale cărţii, amplifică nivelul simbolic al animalului. Ca şi cum aceste trei călăuze nu ar fi suficiente, mai avem şi cocoşul! Întrebarea este dacă el anunţă o reluare a ciclului determinist ori sugerează posibilitatea depăşirii modelului? Alegerea interpretării rămâne în seama cititorului.

Nu pot încheia această sumară expunere, fără a reveni la titlul romanului. Ce sunt, în fond proprietăţile din paradis? Menţionam mai sus că autorul însuşi e o proprietate în paradis. Unele pasaje ale cărţii ne-ar putea face să credem ca ele ar fi avuturile pierdute de şvabii din Banat. „Pune în joc bunuri ce Ne aparţin Nouă, de fapt şi de drept, si speră să le schimbe starea, regimul proprietăţii… se joacă cu focul colonelul Dima!” perorează unul dintre personaje (pag. 225). Alte fragmente ar putea susţine ideea că respectivele proprietăţi ar aparţine familiei eroului protagonist. Astfel este el interpelat la un moment dat: „Domnul Teodorescu este convins că poate aruncă în joc o casă (…) şi două hectare de pământ… Acestea din urmă rătăcite pe undeva între hotarele tale cele întinse şi roditoare” (pag. 215).

Consecvenţa cu care autorul cultivă ambiguitatea, ne îndrituieşte să avansăm propria noastră opţiune. Prezentarea de faţă este rezultatul străduinţelor mele de descifrare a partiturii ce stă la baza compoziţiei romanului. Există un principiu hermeneutic conform căruia interpretul poate descifra o operă mai bine decât însuşi autorul ei. Fără a crede că aş fi investit cu o astfel de capacitate, m-am considerat totuşi îndrituit să abordez romanul Proprietăţi în Paradis, aplicând cheiea de interpretare care mi s-a părut mie cea mai atrăgătoare. Observaţiile pe care le-am notat aici au fost impuse de limitele metodei folosite şi de cele ale priceperii mele. Dacă oarecine va socoti că ochii mei au fost prea larg închişi, ar putea foarte bine alege modalitatea opusă şi să-i ţină doar puţintel întredeschişi. Mijindu-i astfel, va urma exemplul oferit de protagonistul romanlui, atunci când se muncea să vadă lumea din jur prin parbrizul maşinii sale, şi cu siguranţă că va desluşi alte lucruri. Poate că un tălmăcitor şi mai hâtru dacă l-ar încolţit pe autor, undeva într-un colţişor, cerându-i să-i spună pe şleau, care sunt acele misterioase proprietăţi în Paradis şi care este suma lor, n-aş fi fost surpreins ca scriitorul Gheorghe Zincescu să-i fi răspuns: „Suma acelor proprietăţi sunt eu!”

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: