Publicat de: Daniel Onaca | 20 Martie 2016

Iarna în rai, Gh Zincescu

Cu acuratețe despre o călătorie la capătul nopți © Daniel Onaca

zincescu

Cine și de ce a scris această fermecătoare povestire? a fost una din întrebările care m-au asediat, după ce am parcurs scurtul roman ”Iarna în rai”. Întrebarea, sau măcar prima jumătate a ei, ar părea, la prima vedere, ea însăși de neânțeles, din moment ce numele autorului stă așezat pe coperta cărții (apărute primăvara aceasta la editura Palimpsest), chiar deasupra titlului: Gheorghe Zincescu. Așadar el ar trebui să fie autorul istorisirii și așa și este, dacă vrem să evităm efortul, ori ne refuzăm deliciul, de a ne lăsa absorbiți cu adevărat de universul ficțiunii ce se naște și se deapănă sub ochii noștri, pe întinderea celor aproape 150 de pagini.

În cuprinsul povestirii nu există nici un personaj care să poarte numele lui Zincescu. Nici măcar unul care să-i copieze datele stării civile. Există în schimb un antrenor de înot – profesorul Iacab Pătru – dedicat cu trup și suflet cultivării tinerelor talente dintr-un oraș ”monoindustrial”. Într-o zi de iarnă, antrenorul este vizitat, chiar în sala bazinului de înot din localitate (De ce n-ar fi chiar Reșița?!), de un individ misterios care, fără a-și declina identitatea, îi transmite un mesaj ciudat, ce sună astfel: ”Spune șeful meu că vrea neapărat să se întâlnească sâmbătă seară, după ora 7 post meridian în salonul auriu al restaurantului Bistrița, cu dumneavoastră, pentru a discuta ceva foarte important privind soarta înotului în partea asta de țară și de lume… Are noimă ce am spus până acum?” (pag. 19) Are și nu prea, zic eu!

N-o să le răpesc cititorilor plăcerea de a-l însoți ei înșiși pe profesorul Iacab și de a descoperi împreună cu el întâmplările, situațiile, cu noimă ori fără, în care e pus acesta, odată ajuns la hotelul-restaurant ”Bistrița”. (Nume sugestiv-simbolic ori ales doar din pricina rezonanței cu Bârzava, râul care străbate orașul oțelarilor și al furnaliștilor!?) Un amânunt însă, pe care nu mă pot opri să nu-l împărtășesc și altora, este cuvântul „noimă”, folosit de mesager. Cred că este o noțiune-cheie în structura povestirii, nu doar pentru că e folosit des, ci și pentru că întregul ei conglomerat pare că face apel la ea.

Noimă și părelnicie! (Aceasta din urmă, și ea o noțiune recurentă la scriitorul Gh Zincescu, nu doar aici, ci și în creația sa lirică.) ”De câteva minute bune încerc să găsesc o rațiune întregii întâmplări ori măcar o ieșire din întuneric”, se confesează, de exemplu, eroul, uneia din personajele feminine ale narațiunii. Tot el găsește de cuviință să adauge: ”Dar pana asta de curent pare unul din lucrurile acelea cumplite, care se supun unei rațiuni impenetrabile, suficientă sieși și care tratează individul ca pe o cârpă” (pag. 40) ”Lipsa de sens este, sau poate fi, o stare tranzitorie”, declamă, la rândul ei, interlocutoarea sa și continuă cu convingere: ”Ce ni se pare lipsit de sens la un moment dat se poate lămuri în modul cel mai fericit în chiar clipa următoare.” (pag. 48) La un moment dat, profesorul Iacab are o revelație pe care o formulează în termenii următori: ”… adevăr este enunțul care coagulează în jurul său lumea, sau măcar o parte a lumii într-o coerență oarecare. Scoate lucrurile și faptele din haosul nesfârșitei indeterminări și le îngheață într-o noimă.” (pag. 138) Pasajul ar merita citat în întregime și exemplele ar putea continua pentru că, așa cum afirmasem, noțiunea de ”noimă” și echivalențele sale contituie una dintre articulațiile esențiale ale micro-romanului.

Cititorul care pătrunde în cuprinsul edificiului cufundat, la propriu, în întuneric, cel care acceptă convenția propusă de autor și se lasă absorbit de clar-obscurul ei bineînțeles că și el e antrenat (ce cuvânt potrivit!) de profestorul Iacab, în eforturile lui de a decela realul de părelnicie și de a găsi coerență și sens întregului eșafodaj. ”Lărgământ” e cuvântul folosit de autor pentru a desemna cumva, la modul percepției senzoriale, realitatea dobândirii sensului. Astfel este el încastrat în masa textului: ”Se strecoară după muchia ușii într-un lărgământ umplut uniform de o lumină intensă și blândă totodată, venind de pretudindeni și de nicăieri.” (pag. 147)

Cât e adevăr și câtă părelnicie în zarea întrezărită acolo de eroul povestirii, aceasta este o altă întrebare pe care autorul o servește, în mod subtil, cititorului. Răspunsul meu – din cale afară de prozaic – este că toată succesiunea de întâmplări din seara petrecută la hotelul Bistrița redă de fapt fluxul subconștientului eroului, fapt ce pare a fi fost provocat de o comoție cerebrală. Accident petrecut în sala bazinului de înot și care trebuie că s-a produs încă în primul capitol al cărții, chiar înainte de convorbirea cu acel personaj misterios, în palton lung de culoare închisă, pălărie cu boruri largi, fular roșu și vorbă tărăgănată. Un mesager fără nume – să-i spunem Mefisto sau Wolland, din aceeași spiță cu eroul lui Bulgakov (ca să fim în ton cu slăbiciunea profesorului pentru personaje livrești). Insul revine în final și nu știm cât timp a trecut între prima și ultima sa… ”apariție„ Poate doar câteva secunde, timp suficient pentru mentalul antrenorului de înot de a trece în revistă toate traumele, oamenii apropiați și momentele esențiale ale vieții sale. În felul acesta ar putea fi receptată magma (ne aflăm, nu-i așa, în continuare în orașul oțelarilor) faptelor care, deși creatoare de confuzie, ilogice, incongruente, sunt redate cu magistrală acuratețe. Proză suprarealistă, aș putea spune! Și în ceea ce privește forma scriiturii și a modului în care a fost concepută; o plonjare în străfundurile inconștientului vizând ”frumusețea născută din întâlnirea fortuită dintre o umbrelă și o mașină de cusut pe masa de operație”.

Se cuvine repetat: o întâlnire a cărui rost este, la fel ca imperativul formulat în programul suprarealiștilor de odinioară, Frumosul. Pentru că proza autorului reșițean este una care celebrează frumusețea, în ciuda întunericului și a obscurității ambianței în care deambulează personajele povestirii. Frumoasă este domnișoara Ingrid, scandinava cu ochii ”preaexcesiv” de albaștri, frumoase sunt toaletele femeilor întrezărite în salonul hotelului, frumos este chiar interiorul localului, dar, mai ales, încântător este stilul scriiturii. Replicile personajelor – multe dintre ele neobișnuit de lungi pentru a convinge cititorul că ar aparține unor ființe reale – au o turnură și o savoare deosebită. Tonul lor elegant, sofisticat, atins de prețiozitate uneori, formează o textură plină de rafinament din care, la răstimpuri, se desprind, ca din fundalul unui basorelief, reliefându-se, ziceri percutante precum: ”Bag seama că n-o vinit” sau ”Nu te hlizi la mine, că am dreptate și închide te rog că intră țânțarii” (suntem, să nu uităm, în plină iarnă!) sau ”Românu-i rupt în cur, n-are ce mânca, da’ dacă iese în lume, trebuie să fie ca scos din cutie, nu?”

Pe alocuri, proza lui Gheorghe Zincescu se cantonează atât de temeinic în registrul liric încât devine proză rimată, precum în pasajul acesta: „… tu zici că-i o oglindă înmuiată-n vrerea de-a fi din nou zburlit de vânt ca iarba și ars de soare ca nisipul mării, pe când veciilor le crește barba, răstălmăcind sintagmele uitării.” (pag. 55) Un mic poem în proză ar fi poate o caracterizare mai potrivită. Demn de scos în evidență este și un alt fragment, la fel de seducător. Îl redau aici în întregime: ”Alege cea mai reprezentativă lumânare din cele ce-și cresc flăcările încremenite pe pultul recepției și cu ea ridicată deasupra capului pornește decis către bezna în care știe că se află ușa masivă de fier a liftului. Lumea sferică izvorâtă parcă din miezul luminos al lumânării se leagănă în jurul lui, dându-i o ciudată senzație de plutire. Parcă s-ar afla pe puntea foarte îngustă a unui velier, îl largul întunecat a unei mări în curs de alcătuire, o mare cu toate trăsăturile unei adevărate mări, dar închegându-se la câțiva pași în bezna increatului. Dacă lumea izvorăște din fiecare ins în parte și se întinde atât cât puterea de imaginare ori de creație a insului pot duce?” (pag. 101)

Citatul acesta poate servi și ca metaforă pentru și justificare a propriului meu demers vis-à-vis de romanul ”Iarna în rai”. Iar întrebarea din finalul citatului mi-o asum, adăugând-o la cea așezată în capul acestor prea fragmentare însemnări.

 

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: