Publicat de: Daniel Onaca | 17 Iunie 2016

Voci din Moldova. Andrei Postolache

Andrei PostolacheUn fel de scrisoare deschisă către Dragnea și toți ai săi

Dragnea, Olguța, Ponta, Cherecheș, Nicolicea și toți alții ca voi: nu mai vreau jegul vostru! Țara pe care o vreau eu e alta. Resping viziunea voastră, un fel de postapocalipsă a jegului moral. Felul cum vedeți voi lumea mă face să mă gândesc la niște moșieri de prin 1700 toamna care au o bucată de pământ undeva care e a lor, unde Vodă nu prea se bagă peste ei atât timp cât curge ceva șpagă și în sus. Pe bucata asta de pământ faceți ce vreți, furați, beți, goniți cu calul pe mijlocul uliței, aruncați gunoiul pe jos și râgâiți tare cu râsete în timp ce mamele își ascund copiii de frică. Oamenii nu prea au multe, nu prea știu multe. Ăia needucați și muritori de foame se mulțumesc cu ce vă scapă printre degete și zic sărumâna. Pe ăia care deschid ochii îi intimidați. Țineți afară ideile “noi și primejdioase” venite de la Paris, că nu sunt destul de “românești” pentru voi. Bat modernitatea, lumina și rațiunea la ușă, dar voi nu le vreți, vouă vă place jegul. Jegul ăla care ține lumea săracă, ocupată cu ziua de mâine, jegul care vă permite vouă să aveți tupeul să le ziceți românilor că au de ales între cinste și o pâine. Sunteți niște creaturi adaptate la jeg, acolo e locul vostru. Dacă intră lumina și cinstea peste voi vă ofiliți de la sine, nu faceți față, dispăreți și vă e frică al naibii de mult de asta.

Într-un fel, ar trebui să vă mulțumesc. Fără voi, aș fi fost poate și eu un om mulțumit de mine, relaxat, ocupat să-mi fac treaba mea, cu ce am de făcut în weekend, cu ieșitul la o bere, cu o vacanță, cu ceva acolo. Băgându-mi însă de atâta vreme jegul vostru pe gât, m-ați forțat să mă gândesc la voi, iar fiindcă nu-mi place să mă gândesc mult la voi, m-am gândit mai mult la lumea în care trăiesc. La țara asta așa cum o văd eu, fără voi și alții ca voi. România mea, așa cum o văd eu, e cu un picior în prezent și cu unul în viitor în gândire, în spirit și în faptă. România mea împinge înainte, nu trage înapoi. În România mea trăim cu demnitate. Când deschidem o ușă, nu aplecăm ochii. Nu sperăm în bunăvoința funcționarului, că poate are o zi bună și vom avea noroc. În România mea, când am de a face cu statul și nu știu ce am de făcut, sunt ajutat, nu grăbit. În România mea legile sunt simple, clare și le pot înțelege. Când vâd un ghișeu, văd ajutor, nu obstacol. Când văd un polițist, văd un prieten, nu un dătător de amenzi. Când văd un parlamentar, văd un om care se gândește la binele meu, nu un obraznic fără nicio calificare și nicio onoare care mi se crede superior doar pentru că are un salariu bun din banii publici, banii mei, și pentru că merge la serviciu într-un mausoleu.

În România mea, copiii noștri sunt educați bine, iar bine nu înseamnă strict. Sunt educați să gândească, să pună întrebări, să dezbată, să aibă inițiativă. Statul în banca ta nu are nimic de a face cu educația, nici frica, nici informația turnată cu galeata doar ca să ne simțim noi bine când ia unu câte o medalie la olimpiadă în timp ce jumătate din elevii țării nu știu ce caută la școală și abia așteaptă să se termine orele ca să fumeze o țigară și să-și bârfească profesorii.

În România mea universitățile sunt locul unde apar ideile noi, unde studenții trăiesc, gândesc, unde se concepe imposibilul și unde se fabrică viitorul. Nu locurile care dau de lucru 24/7 la print shop-uri, nu campusuri unde se memorează în silă, nu săli cenușii de curs unde se satisfac orgolii în loc de curiozități. Locul unde apar antreprenori, inventatori, cercetători, nu generație după generație de care abuzăm an după an, clasă după clasă, de mulți ajung la final, după vreun master sau două, să nu-și poată imagina decât un job călduț la stat.

România mea este un loc al empatiei, un loc unde înainte de a acuza înțelegem, unde înainte de a înjura întrebăm, unde înainte de a condamna gândim. Un loc unde oameni diferiți, cu idei diferite, cu valori diferite, găsesc în comun dorința de a trăi o viață liberă, bună și demnă. Un loc unde nimeni nu simte nevoie să-și impună ideile asupra altora. România mea nu e rasistă, nu e sexistă, nu e xenofobă, nu e homofobă. România mea e un loc unde zâmbim mai des, un loc unde putem discuta în contradictoriu fără să ne certăm și un loc unde nu căutăm un trib în care toți să fie la fel ca noi, că altfel nu știm cum.

În același timp, România mea este un loc unde spunem lucrurilor pe nume. Unde nu ne ferim de a condamna ce trebuie condamnat ca nu cumva să tulburăm liniștea. Unde nu ne e teamă să ne mai și certăm cu unii, dacă e nevoie pentru a apăra dreptatea, libertatea și democrația, sau pur și simplu pe cineva care are nevoie de ajutorul nostru. Unde nu se ascunde praful sub preș doar ca să fie bine, să nu fie rău. Unde avem curajul convingerilor noastre și unde știm când să zicem stop. România mea e un loc unde avem onoare și unde nu furăm. În România mea nu avem de ales între cinste și o pâine.

România mea este una care recunoaște și atacă cu curaj problemele mari: sărăcia, abandonul școlar, analfabetismul, violența domestică, inegalitatea sistemică, lucrurile alea care te pot distruge pe viață, care condamnă milioane de oameni la o viață proastă, la mizerie, și care cresc șansa copiilor lor să aibă și ei una la fel de proastă. România mea nu e țara unde ne certăm ca proștii pe autostrăzile suspendate ale lui Oprescu, pe metroul din Drumul Taberei sau pe petrecerile lui Mazăre. În România mea așa ceva nu există. În țara mea vedem și în afara Bucureștiului, în afara scandalului, vedem profund, nu ferim privirea, privim direct și facem ceva. Și ceva-ul ăsta o să fie greu și complex, o să ia mult timp și uneori nu o să câștige nimeni voturi cu el. Dar trebuie făcut.

În România mea se trăiește demn, dar se și moare demn. Intri într-un spital cu încredere și speranță știind că vei primi grijă și empatie, că vei primi și pastila de care ai nevoie, dar și atenția pe care o meriți. Și atunci când e de murit, cum murim cu toții, știi că s-a făcut tot ce se putea. Și în România mea plicul îl folosim la trimis scrisori, dacă suntem nostalgici, nu la altceva.

În orașele noastre avem aer curat și nu ne sufocăm de mașini. Avem trotuare late, curate, pe care mergem relaxați și avem parcuri unde ne oprim. Avem autobuze bune care vin la timp și ne duc unde avem nevoie. Avem teatru, avem cinematograf, avem un concert frumos, avem o cafenea simpatică, și avem un loc de muncă bun ca să ne permitem toate astea. Nu alergăm pe stradă, nu ne certăm de la un loc de parcare, nu ne simțim ca la examen pe străzi, ca la o cursă cu obstacole. În satele noastre avem apă, curent, internet, și da, canalizare. Singurul loc unde vezi o budă în curte în România mea e la muzeul satului. Avem școli primare și generale bune ca să aibă copiii o șansă reală să intre la un liceu la oraș când va veni timpul. Când nu plouă, dăm drumul la irigații, nu ne rugăm la Dumnezeu plimbând icoane pe ogoare. Primarul e un gospodar, nu unu care ne fură împreună cu frateso’ și văruso’, că doar de asta s-a chinuit să ajungă acolo.

În România mea avem curajul propriilor decizii și știm că nimic din cele de mai sus nu se va întâmpla dacă noi nu ne schimbăm. În România mea le cer parlamentarilor să fie cinstiți, dar nici eu nu încerc să scap cumva când mă prinde cu viteză. În România mea vreau orașe curate, dar nici eu nu arunc nimic pe jos. În România mea vreau să fie bine, dar nici eu nu tolerez prostia printre prietenii mei doar pentru că-i cunosc din copilărie. În România mea vrem să fie ca afară, dar nu mă duc să-l votez pe același, că a furat el, dar a și făcut ceva. Că atunci mi-o cer.

România mea nu e ca România lui Ceaușescu, care se chinuia să aibă cel mai mare canal, sau cel mai mare combinat, sau cea mai mare clădire, totul în timp ce călca pe individ. În România mea nu e important ce e mare, e important ce e mic. Fiecare dintre noi, cel mai slab, cel mai mic, ultimul, acolo e măsura civilizației și respectului pentru aproapele nostru. Și așa, de la mic la mic, ne facem treaba bine, ne ajutăm unii pe alții și poate vor ieși și niște lucruri minunate. Și chiar dacă nu, vom fi trăit o viață bună încercând, împreună, cu speranță, curaj și compasiune.

Și da, Dragnea, România mea e mai grea decât a ta. E mai multă muncă să fii cetățean în România mea decât în a ta. Tu nu ceri decât liniște, supunere și tăcere, vrei doar să ne complacem în jeg, să stăm cuminți. Pentru unii poate pare puțin, un târg bun, să nu vadă nimic, în schimbul unor resturi. Dacă pupi mâna mănânci și tu ceva la masa boierului. Nu știu. O fi și unii care vor ce ai tu de oferit. Dar eu cred că nu așa de mulți pe cât tu, Olguța și alții ca voi visați când câștigați cu 70% prin orașele voastre captive. Vă înșelați.

Da, România mea cere mai mult. Cere demnitate. Cere gândire. Cere muncă. Cere toleranță. Cere înțelepciune. Și de asta poate a fost mai greu de pornit, dar când se pornește, nu te mai suferă pe tine și nici pe alții ca tine, și nici gândirea voastră și nimic din ce reprezentați voi. Vine lumina zilei peste tine Dragnea și te ofilești.

 

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: