Publicat de: Daniel Onaca | 31 Octombrie 2016

Povești de la malul pescarilor (4)

Cetatea slugilor © Daniel Onaca

– Acum e rândul tău să-mi spui o poveste, m-a abordat Torsten, de cum m-am apropiat de el.

Stătea pe scăunelul lui pliant, în mână cu undița a cărei plută abia de se clintea pe luciul apei. Nu pescuise în nimic în acea dimineață, dacă nu mă pun la socoteală chiar pe mine. Momentul ales de el însă nu era tocmai cel mai potrivit. Mă întorceam de la buticul polonezului (anul trecut aparținuse unui vietnamez) de unde cumpărasem niște lapte iar acum eram în drum spre casă. Uitasem că am rămas fără un strop și acum aveam nevoie la cafea.

– Eu nu știu povești, am încercat să scap într-un mod diplomatic, fără să-i expun motivul grabei mele.

– Cum nu știi?, nu s-a lăsat el. Spune-mi, de exemplu, care e adevărul despre contele Dracula.

”Iar Dracula”, am oftat eu în gând. Cum află un suedez că sunt din România, cum aduce vorba de cei patru ”cavaleri ai Apocalipsului”: Dracula, Ceau-cescu, Nadia Comanecii și Nastasi. Invariabil! Era o frumoasă zi de început de toamnă, marea se arăta calmă, mirosul de alge te învăluia subtil, pe cheiul lung încă nu se adunaseră grupul de pescari învederați iar omul meu se vede treaba că ar fi vrut să aibă un companion. I-am explicat atunci că îmi părea rău, dar în acea sâmbătă, plănuisem eu și soața mea, să facem o ieșire la Trelleborg, orășelul de coastă, situat ceva mai la sud de Malmö.

– La Trelleborg?!, făcu Torsten cu mirare prefăcută. Că veni vorba: știi de ce se cheamă așa orașul ăla?

– Nu știu, dar nu ai vrea să-mi povestești asta altădată?

– Acum e „altădată”!, a insistat el… dacă tot spui că vreți să mergeți acolo. Stai așa pe piatra ta și-ți spun. Nu ia mult timp.

Ce să fiu făcut?! Am luat loc pe pietroiul, unde obișnuiam să mă așez de fiecare dată când bătrânul se pregătea să-mi împărtășescă vreo poveste de-a lui și m-am pregătit să-l ascult.

– Numai să nu te lungești, l-am mai rugat eu, înainte de a înghiți momeala cu totul.

Torsten s-a pornit să-mi povestească fără să-mi dea altă asigurare:

În vremurile vechi, știi și tu că strămoșii noștri obișnuiau să străbată mările lumii. Când se-nturnau acasă, aduceau cu ei, pe lângă prăzi bogate și prizonieri. Și nu erau doar oameni de rând aceia! De multe ori se întâmpla ca printre ei să se afle inși de rang, pricepuți la tot felul de meserii, ba chiar și odrasle de nobili ori de regi locali. În timpul iernilor lungi, vikingii stăteau în adăposturi, sorbind bere din cornurile lor și molfăind câte o fleică de carne de porc, din acelea sărate rău. Își mai omorau vremea cu jocuri de zaruri ori ascultând povești despre isprăvile lui Odin. (Dacă nu le știi o să ți le povestesc și eu ție.) Primăvara, devreme, își pregăteau corăbiile; le călăfătuiau, le încărcau cu merinde, întindeau pânzele nou-țesute iar, când totul era gata, își reluau incursiunile pe mare. Acasă rămâneau doar bătrânii și bolnavii, femeile și copiii care, pe lângă alte sarcini, trebuiau să se ocupe și de prizoneri. Într-o noapte, câțiva dintre aceștia s-au răsculat și au dat foc sălașului unde fuseseră ținuți captivi. Grupul de slugi eliberate a trecut apoi la cătunul din apropiere și i-a eliberat și pe robii de acolo, după care cu toții au mers și mai departe, unde au procedat la fel. Cu fiecare gospodărie atacată numărul celor dezrobiți creștea tot mai mult. În cele din urmă mulțimea răsculaților a ajuns la țărmul mării. Corăbii nu aveau, ca să se urce în ele și să părăsescă Skania așa că au hotărât să se stabilească chiar acolo unde se aflau. Cum știau că, odată cu venirea toamnei, vikingii se vor întoarce la hogeacurile lor, răsculații s-au grăbit să-și întărească vatra. La început au ridicat un val de pământ de jur-mprejur și au săpat șanțuri de apărare. Pe urmă au construit palisade. În cele din urmă au adunat pietre de peste tot unde au găsit și au ridicat un zid puternic. Când vikingii s-au întors din raidurile lor, și-au găsit propriile locuințe sfărâmate iar așezarea răsculaților, bine căptușită. Era o fortăreață în toată regula! Așa se face că, de atunci încoace, locul a fost numit „cetatea slugilor”. (träll = slugă + borg = cetate). Cu timpul, așezarea s-a întărit și mai mult – erau mulți meșteri pricepuți și oameni de ispravă printre ei – iar vikingii, în loc s-o asedieze, s-au apucat să facă negoț cu noii lor vecini. Ba, până la urmă, nu puțini dintre ei s-au mutat chiar în incinta fortăreței, devenind cetățeni de nădejde, cum am spune noi astăzi.

Cu un ochi la pluta ce părea încremenită, cu altul la ceasul de la mână, am ascultat întreaga poveste fără să-l întrerup pe narator nici măcar o singură dată. La sfârșit i-am mulțumit pentru bunăvoința de a-mi fi oferit contextul istoric privind localitatea pe care aveam de gând s-o vizităm.

– Pe data viitoare, i-am mai spus. Acum mă duc, că mi se acrește laptele.

M-am ferit să-i urez succes la pescuit. Am făcut odată greșeala asta iar omul s-a ridicat de pe scăunelul lui bombănind, și-a adunat sculele și a plecat spre casă. Tare m-am temut atunci că ne-am stricat prietenia.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: