Publicat de: Daniel Onaca | 8 Noiembrie 2016

Ciudatele povești de la malul pescarilor din Limhamn (5)

Povestea porților de aramă © Daniel Onaca

Se spune că, în vremurile vechi, orașul Trelleborg era înconjurat de un zid de apărare gros și înalt, încheiat cu două porți mari de aramă. Torsten, unul din pescarii de la cheiul de pe insula din Limhamn, mi-a povestit că, în timpul unei invazii a suedezilor (pe vremea când Skania era ținut danez), porțile au fost desfăcute de la locul lor, încărcate într-o căruță și duse pentru a fi ascunse de fața năvălitorilor. Era pe timp de iarnă. Vremea, friguroasă, calea peste poate de grea. Ca să scurteze drumul, oamenii s-au gândit să o ia de-a dreptul peste un lac înghețat. Gândul lor a fost bun numai că podul de gheață n-a ținut. Apăsat de povara porților de aramă, acesta s-a rupt iar carul s-a scufundat în apele lacului. Iarna cea aspră a trecut, suedezii nu au stat mult prin Skania, iar localnici se frământau, cum să scoată din adânc porțile cele grele. Prin cetate începu să circule zvonul că ele nu puteau fi recuperate decât cu ajutorul a doi tauri gemeni. Condiția era însă ca, în primii trei ani de viață ai lor, acei tauri să nu fi gustat o singură picătură de apă. Trebuiau să fie hrăniți numai cu lapte. Laptele dulce i-ar fi făcut, pasămite, atât de puternici încât puteau trage la suprafață porțile de pe fundul lacului.

Anii au trecut, timpurile s-au schimbat, Skania a trecut de la danezi în stăpânirea suedezilor, dar vechea istorie cu porțile de aramă ale cetății Trelleborg n-a fost dată uitării… Și iată că, odată, s-a întâmplat ca vaca de la o mănăstire din partea locului să fete doi tăurași gemeni. În inima localnicilor s-a trezit iarăși speranța. Venise oare ceasul ”salvării” porților? Animați de gândul recuperării lor, locuitorii din Trelleborg au hotărât să facă o încercare. Trebuiau însă să mai aștepte câțiva ani. Până atunci, au hotărât ca, în tot acest timp, vițeii să fie hrăniți doar cu lapte dulce. Răspunderea pentru acest lucru i-a revenit unei tinere țărănci, o fetișcană a cărei grijă pentru animalele de care se îngrijea era bine-cunoscută de vecini.

Fătuca s-a achitat cu cinste de sarcina încredințată. Ani la rând i-a hrănit pe vițeluși numai cu lapte dulce, fără să-i lase să guste nici măcar o singură picătură de apă. Zi de zi, fără sminteală! Cu vremea, vițeii se făcură doi plăvani puternici, în stare să tragă după ei și turnul domului din Lund, dacă ar fi fost înjugați la el. Ceasul marii încercări se apropia. Într-o după-amiază det toamnă cu vreme rea, la grajdul unde slujnica se ocupa de taurii ei s-a oprit un moșneag ce căuta adăpost de ploaie. Arătarea avea o barbă nerasă de câteva zile, semn că bătuse cale lungă până să ajungă acolo, iar pe creștet, un clop țuguiat atât de caraghios că te apuca râsul văzându-l. Așteptând să treacă furtuna, cei doi s-au dat în vorbă. Așa se face că slujnica i-a spus și străinului istoria cu porțile de cupru scufundate. Acesta a ascultat-o, părând tare interesat de cele ce le auzea.

– Ehei, sunt multe locuri din acestea unde zac comori spuse el, gânditor. Și în ape dar și sub glie. Uite, astă-primăvară, într-un sat nu departe de aici, pe lângă Simrishamn, plugarii au găsit o comoară pe când își arau câmpul cu caii. Niște ulcele pline cu bani de argint, îngropate acolo pe timpul războaielor cu danezii… Și aceea nu a fost singura comoara găsită în Skania, a asigurat-o bătrânul pe femeie. Și pe o moșie aflată pe Câmpia de Jos zace una îngropată. Stăpânul moșiei o scoate din când în când și o pune pe pajiștea de lângă casa lui, să lucească la soare. Tezaurul se preface atunci într-un morman de șerpi încolăciți. Dacă cineva ar arunca un cuțit cu lamă de oțel în grămada lor, șerpii s-ar preschimba pe loc în drugi de argint și i-ar putea lua acasă. Până acum însă n-am auzit ca cineva să fi făcut asta.

Tânăra femeie asculta ca vrăjită poveștile bătrânului. Când își aduse aminte de plăvani, vru să se întoarcă la corvoada ei, dar necunoscutul începu să-i spună o altă istorie:

– Nu departe de aici se mai află o comoară îngropată de danezi. Cu toate că se știe că e ascunsă la încrucișarea a trei drumuri, locul cu pricina încă nu a fost găsit. Mulți au încercat, dar fără noroc. Acum câțiva ani, au venit niște danezi să o caute pe aici. Aveau cu ei tot felul de hărți și documentele vechi, dar degeaba. Căutătorii de comori s-au întors acasă cu mâinile goale.

Bătrânul a ținut-o tot așa, cu poveștile lui ciudate, până când furtuna a trecut și s-a oprit ploaia. Amețită de toate cele câte le auzise, îngrijitoarea vitelor nici n-a băgat de seamă că laptele care trebuia să-l împartă între cele două animale l-a dat să-l bea aproape tot doar uneia dintre ele. Sărmana femeie fu cuprinsă de disperare. Bătrânul i-a înțeles necazul și a sfătuit-o să amestece laptele rămas cu apa de ploaie strânsă în butoiul de lângă zidul grajdului.

– N-o fi foc dacă o bea oleacă de lapte botezat, a liniștit-o bătrânul glumind. Principalul e să-și stâmpere setea, a mai adăugat el înainte de a-și lua rămas bun.

Omul cu căciula lui țuguiată și-a continuat drumul iar îngrijitoarea făcu precum o sfătuise el.

Curând sosi și ziua cea mare! Mulțime de oameni s-au adunat în preajma grajdului de cum s-au ivit pe cer primele lumini ale dimineții. Erau printre ei inși pricepuți, dar și simpli curioși, inși fără nici o treabă. Cei doi juncani fură înjugați la car și așa luară cu toții drumul spre lacul unde, cândva, fuseseră scufundate porțile de cupru. Grămada de gură-cască a urmat și ea alaiul bine-înțeles, ca să poată povesti urmașilor cum au schimbat ei cursul istoriei. Ajunși la locul unde se aflau scufundate porțile, acestea au fost oblicite, legate cu funii groase, asigurate cu noduri meșteșugite, aninate de grumazul boilor. Odată pregătirile terminate, acestea primiră câteva bice pe spinare. Cele două animale se opintiră, corzile s-au întins la maxim, copitele lor păreau că se afundă în pământul pietros și, după oarecare vreme, minunatele porți au răsărit la suprafața apei! Mai rămânea să fie trase la mal. Bucuria celor adunați acolo nu poate fi descrisă. Un astfel de spectacol nu putea fi văzut în fiecare zi.

Pe urmă s-a întâmplat nenorocirea. Piciorul unuia dintre plăvani s-a îndoit sub el mai mult decât ar fi trebuit și trăgătorul s-a prăbușit la pământ. Mai că era gata să fie sugrumat de funia ce-l ținea legat de povara scoasă din apă. Oamenii s-au grăbit atunci să salveze animalele dezlegându-le, iar prețioasele porți s-au scufundat iarăși în adânc. Dezamăgirea localnicilor, în acea zi, fu fără margini. Ceea ce, dimineața, se anunțase a fi o sărbătoare, seara s-a dovedit a fi zi de doliu pentru toată lumea. A fost prima și ultima oară când oamenii au încercat să scoată din adâncul lacului acele porți.

Unii au spus atunci că fusese mâna danezilor la mijloc. Alții au zis că ar fi fost vorba de blestemul lor. Mulți au bănuit-o pe femeie că nu și-a făcut treaba cum trebuie. S-au găsit și din aceia care au umblat cu vorba că femeia s-ar fi înțeles cu străinii, pe ascuns, ca să le zădărnicească celor din Skania planurile. Nimic însă din toate acestea n-a putut fi dovedit. Cei mai mulți au dat din umeri și

s-au întors cuminți la gospodăria lor. ”Eu însă, și Torsten, prietenul meu, și-a ridicat indexul spre tâmpla-i încărunțită, eu zic doar atât: De multe ori mersul istoriei e făcut mai mult de cele ce se întâmplă pe ascuns decât de cele pe care le vedem cu ochiul liber.” Vorbă dreaptă și frumoasă dar fără de folos în cazul de față.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: