Publicat de: Daniel Onaca | 29 Noiembrie 2016

Ciudatele povești de la malul pescarilor (7)

O pricină de necazuri © Daniel Onaca

Am aflat într-o zi de la Torsten că, pe vremuri, existau pe meleagurile bogate ale Skaniei niște creaturi misterioase. Știma casei li se spunea și se aciuiseră pe la mai fiecare gospodărie de la țară. Aveau chip omenesc, dar trăiau sub pământ. În timpul zilei ieșeau la lumină sub înfățișarea unor broaște buboase. Cel care vedea o astfel de vietate țopăind prin curte o ridica pe un băț și o arunca peste coama casei.

– Erau rele acele ciudățenii?, l-am întrebat pe prietenul meu.

– De felul lor, erau destul de blajine, mi-a răspuns el. Dar, pentru orice eventualitate, gazdele căutau să se aibe bine cu ele. Una din grijile știmei era ca, la sfârșitul zilei, toate uneltele de lucru din gospodărie să fie adunate și puse la locul lor. Cel care nu respecta acest lucru putea să dea de belea. Așa a pățit odată un tâmplar care a uitat să-și pună la loc ciocanul și rindeaua cu care lucrase în ziua aceea. Știma casei a tontonosit cu ele toată noaptea.

Istoria care umează tot de la Torsten am aflat-o.

La un sălaș, nu departe de cătunul ce se cheamă acum Alstadul mic, trăia mai demult o pereche de țărani care aveau mari necazuri cu oile lor. Multe dintre ele mureau fără să pară că ar fi suferit de vreo boală. Seara erau bine și vioaie, dimineața le găseau moarte în staul. Într-o vară nevasta gospodarului s-a dus cu merinde la oamenii tocmiți la cosit. Fusese pe la amiază iar femeia se afla în ”stare binecuvântată”, ceea ce înseamnă că i se apropia sorocul să nască. Cum stătea ea acolo pe câmp, la umbra unui pâlc de mesteceni, se ivi alături o broască din acelea mari. Femeia i-a aruncat câteva resturi de mâncare zicându-i:

– Ia și tu de colo din ce pot să-ți dau acum. La botezul copilașului ți-oi da mai multe.

Vara a trecut, femeia a născut un prunc sănătos iar de întâmplare a uitat cu totul. Într-o seară târzie de toamnă, a venit la sălașul celor doi țărani o fetișcană dându-se drept slujnica unei vecine. Jupâneasa s-a cam mirat de o asemenea apariție.

– Cine e stăpâna ta și cu ce o pot ajuta?, întrebă femeia.

– Jupâneasa mea e cea pe care ai miluit-o astă-vară, veni răspunsul. Acum te roagă să treci pe la ea.

Pe loc și-a adus aminte femeia de întâmplarea de la holdă. Mai mult în glumă decât în serios, i-a spus fetei că ar fi mers cu dragă inimă, dar că nu cunoștea drumul. Fata i-a răspuns atunci că o să i-l arate ea. Femeia deveni curioasă. Și-a pus la repezeală o basma pe cap, un șal pe umeri și a ieșit din casă pe urmele slujnicei. Nu au mers mult pentru că fata s-a oprit la staulul oilor. Acolo numai ce văzu cum pământul se deschide dinaintea lor. În clipa următoarea fata s-a făcut una cu noaptea. Rămasă singură, femeia coborâ pe niște trepte în acea groapă și se trezi într-o încăpere cu lumină puțină. În mijocul ei stătea o arătare cu înfățișare omenească; nu era alta decât știma casei! Când și-a ridicat ochii spre tavan femeia încremeni de groază: deasupra capului ei atârna, suspendată de un fir de mătase, o piatră de moară. Citindu-i starea pe chip, gazda i-a spus atunci că și ea era îngrijorată din cauza oilor ce-și aveau sălașul taman deasupra locuinței sale. ”Mereu se scurg la mine necurățenii de la oile voastre”, se plânse ea. Femeia nu i-a răspuns în nici un fel, dar a înțeles atunci din care pricină animalele lor mureau pe capete. Întoarsă acasă, i-a povestit soțului ei toată întâmplarea. În primăvara următoare cei doi au tocmit un alt adăpost pentru oi și le-au mutat acolo. Din acel an la gospodăria lor nu au mai murit animalele ca din senin.

Când a venit vremea botezului, țăranul și soția sa s-au gândit să o invite și pe știma casei la ospăț. Bărbatul a coborât chiar el la locuința ei ca să-i facă invitația. Aceasta i-a mulțumit că s-au gândit la ea, dar s-a scuzat că nu poate să vină, pentru că nu putea lua parte la o sărbătoare creștină. Ca să își arate totuși bună-voința, a luat dintr-un colț al cămării sale un sac de rafie și l-a umplut cu cenușă.

– Ăsta e darul meu de botez pentru pruncul vostru, a spus știma casei întinzându-il.

Omul s-a simțit jignit când i-a luat din mână sacul, dar s-a gândit că era mai bine să nu vădească ceea ce simțea. L-a luat deci în cârcă și s-a întors la gospodăria lui. De îndată ce a ajuns în fața ușii sacul s-a făcut atât de greu că abia putu să-l treacă peste prag. Intrat în casă, l-a trântit pe podea după care l-a desfăcut la gură. În burta lui a găsit atâția bănuți de aur și argint, cât nu mai văzuse în viața lui. ”Ce noroc pe mine că nu am aruncat sacul când eram pe drum încoace”, gândi țăranul. Nevestei sale însă, i-a spus doar că acela era darul de botez pe care știma casei l-a făcut copilei lor.

– Familia acelor țărani a știut să-și chivernisească bine norocul, a încheiat Torsten. Cei doi au drămuit banii în așa fel că le-a ajuns tot restul vieții. Pe fată, după ce a crescut, au avut cu ce să o țină la cele școli înalte de la Lund. Odorul lor nu a trebuit să facă împrumut, așa ca tine, ca să-și plătească anii de învățătură.

Nu m-am dumirit dacă aceste din urmă cuvinte le-a spus cu ironie ori ba. Atunci mi se păruse că a lăsat să-i scape înspre mine o săgeată veninoasă, dar nu i-am arătat ce simțeam. A fost felul în care eu am aplicat pe loc învățătura scoasă din povestea despre știma casei.

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: