Publicat de: Daniel Onaca | 15 Decembrie 2016

Despre arta supraviețuirii la români. Mircea Cărtărescu

Mitocănia agresivă

CartarescuDacă trăieşti numai în România, e posibil să nu-ţi dai seama că e ceva în neregulă cu lumea din jur. Ai culoarea mediului şi te mişti o dată cu el. Eşti una cu toţi ceilalţi. Dar dacă te întorci, după o vreme îndelungată, în ţară e cu neputinţă să nu fii izbit de cât de anormală e umanitatea de aici. De cât de chinuiţi sunt oamenii şi de cât de răi devin din cauza asta. Nu se poate să nu fii uluit de faptul, de pildă, că una dintre cele mai răspândite strategii de supravieţuire e mitocănia agresivă.

În orice ţară civilizată oamenii încearcă să-şi menajeze nervii cât se poate de mult. Sunt prevenitori unii faţă de alţii în forme duse aproape până la caricatură. Şi-au dezvoltat zâmbete sociale şi ritualuri de contact care să elimine, practic, posibilitatea oricăror conflicte. Când cineva te contrazice, îi zâmbeşti şi spui: „We agree to disagree” („am căzut de acord că nu suntem de acord”). Când cineva te calcă pe picior, te grăbeşti să-ţi ceri tu scuze. O ipocrizie blândă şi surâzătoare te întâmpină peste tot, ca un balsam care alină toate rănile şi satisface toate susceptibilităţile. Această ipocrizie poartă numele de politeţe şi e esenţială pentru fluidizarea substanţei sociale.

Românul nu este aşa pentru că nu poate fi, obiectiv, aşa. Pentru că la noi, dacă eşti bun, eşti călcat în picioare. Să ne imaginăm o tânără care devine vânzătoare. Îşi iubeşte meseria şi îşi propune să fie cât mai drăguţă şi mai serviabilă cu clienţii. Zâmbetul profesional, acel zâmbet care vinde marfa, i se va şterge însă curând de pe faţă după ce vreo cinci-şase inşi îi vor trânti câte-o bădărănie sau vor începe să urle la ea ca nebunii, chiar din prima zi de lucru. Sunt toate şansele ca după o lună de zile zâmbetul să-i dispară complet, iar după un an să avem vânzătoarea noastră standard, acră şi scârbită, care te repede de nu te vezi.

Bădăranii de care-am vorbit nu sunt nici ei bădărani din naştere. Şi ei sunt bieţi oameni la care s-a urlat şi care-au fost umiliţi de când se ştiu. Au devenit scârboşi pentru că au simţit pe pielea lor că nu ţine să fii drăguţ cu ceilalţi. Pentru că, la toate ghişeele, au rezolvat numai urlând. Pentru că doar fiind mitocani au avansat social, călcând peste cei blânzi. În armată, soldaţii sunt extrem de chinuiţi „în perioadă” de sergenţii lor. Când ajung ei înşişi sergenţi, îi chinuiesc pe noii recruţi şi mai abitir. Şi tot aşa, în toate straturile sociale şi la toate nivelurile, românii sunt proprii călăi şi propriile victime într-o societate profund alienată psihic, o societate isterică.

Cred că asta ne distinge, ca români, în lume, la ora actuală: tensiunea continuă la nivelul vieţii cotidiene. Starea continuă de explozie, care ne provoacă ulcere şi atacuri cerebrale. Conflictul generalizat al fiecăruia cu fiecare. Nu vreau să spun prin asta că suntem fundamental răi. Fireşte, ne-au împins spre asta sărăcia şi lipsa de orizont, carențele de educaţie, perplexitatea maselor ţărăneşti dezrădăcinate şi aduse în ghetourile marilor oraşe. Pot fi şi alte explicaţii obiective.

Dar e încă ceva, mai subtil, mai întunecat în tot acest chimism social. Înrăiţi de lumea în mijlocul căreia trăim, cu timpul începe să ne placă să fim răi. Sadismul nostru răbufneşte atunci în insultă şi obscenitate. Începem să ne mândrim cu grobianismul nostru şi, exhibiţionişti ai moralei, ne dezbrăcăm voluptuos de caracter în aplauzele excitate ale publicului. Curând, devenim la fel de cinici, la fel de incapabili de a distinge binele de rău ca târfele şi noii îmbogăţiţi.

Ascensiunea (sau supravieţuirea) noastră socială e marele premiu câştigat cu preţul mitocăniei. Iar cercul acestei nevroze naţionale nu ar putea fi spart decât printr-o lungă terapie care, ca orice demers psihanalitic, ar fi lungă, scumpă şi cu un rezultat incert. Nu cred că ne-o putem permite deocamdată.

Anunțuri

Responses

  1. Pe mine lurul asta mă toaca zi de zi. Nu la lucru, nu acasă, locuri excelente pt dezvoltare, ci în rest. Eu mulțumesc Cerului pt temperamentul care mă face să trec peste, altfel nu cred că rezistăm. Nu ca as fi emigrat… O luăm pe câmpii….

  2. […] via Despre arta supraviețuirii la români. Mircea Cărtărescu — Trufe și Aguride […]


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: