Publicat de: Daniel Onaca | 3 Ianuarie 2017

Despre falsificarea istoriei Banatului în 13 episoade. Autor: profesorul Mircea Rusnac

8. (Nicolae Iorga despre Timișoara)

Aşezarea germanilor a reprezentat un eveniment esenţial al istoriei Banatului. Din momentul în care i-au cunoscut, românii localnici au ştiut să le aprecieze calităţile şi reuşitele, acomodarea reciprocă fiind tot mai facilă. Deja la sfârșitul secolului al XIX-lea, ţăranii români bănăţeni luau din plin ca model gospodăria germană. Petre Nemoianu descria modul în care tatăl său, ţăran din Petrilova, a recepţionat contactul cu oraşul (predominant german) Biserica Albă: „Progresul de la oraş i-a deschis un nou orizont, i-a desemnat un nou ideal de viaţă. În curând, de la vagi suspinse a trecut la fapte şi schimbările în familia şi gospodăria noastră se ţineau lanţ. Tatăl meu s-a aruncat cu atâta pasiune în braţele acestui ideal, încât nu-l mai interesa nimic din ceea ce se petrecea în sat. Muncea şi alerga cu atâta zor, încât nu mai ajungea să stea de vorbă cu nimeni. La întrebările celorlalţi plugari: «Ce faci, uică Costo?», el răspundea scurt şi sugestiv: «vreau să-mi fac rânduială ca la neamţ»…” (24)   Astăzi exodul masiv al acestei populaţii ameninţă să aştearnă o uitare deplină, şi absolut nemeritată, asupra trecutului ei bănăţean. Este tot mai dificil, de pildă, să se reconstituie numele originale ale vechilor aşezări germane din Banat, care acum sunt locuite de cu totul alţi oameni.

Aspectul atât de specific al Timişoarei a rămas clar întipărit în memoria unui vizitator de talia lui Nicolae Iorga, care, însă, ca orice regăţean, nu a prea înţeles raţiunile pentru care fusese construită chiar în acest mod, şi nu altfel: „Strada de dinaintea otelului duce la alte asemenea străzi înguste, umbroase, cu clădiri înalte, una ca şi cealaltă, venind în mare parte de la sfârşitul secolului al XVIII-lea sau de la începutul celui următor. În dreapta, în stânga fug alte drumuri, care se opresc înaintea câte unei zidiri de stat din vremea austriacă, cu faţada verzie-şters, roşiatecă. E un mare oraş, solemn, trist, făcut din poruncă, după norme administrative neschimbate. E cel mai artificial, cel mai habsburgic din câte am întâlnit până acum, dar în acelaşi timp cel mai cumpănit, cel mai «cuminte», mai supus regulamentelor de clădiri şi de întreţinere. Peste câţiva paşi găsim la dreapta piaţa cea mare, care e şi foarte mare, dar înconjurată de clădiri mai puţin scumpe. Şi aici se mai vede unul din acele monumente, religioase şi oficiale, istorice, pe care le-au lăsat în urma lor austriecii. Tot brâul de clădiri e stăpânit de turnurile a două biserici. Una din ele, în stilul ce se obişnuieşte în toate aceste părţi, stil vienez din anii şapte sute, e episcopia sârbilor; n-ai putea-o deosebi însă de biserica romano-catolică ce-i stă în faţă.” (25)

(sursa: Banaterra, 9 februarie 2009)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: