Publicat de: Daniel Onaca | 2 Mai 2017

Ciudatele istorii de la malul pescarilor (16)

Contractul cizmarului © Daniel Onaca

Sfântul Ioan cel Milostiv al Alexandriei afirmase odată că, dacă cineva ar putea să fure de la bogați, fără să fie stâpânit de dușmănie și fără să-și urmărească interesul personal, ci doar cu scopul de a da celor lipsiți, atunci „nu ar face nicun rău”, cu atât mai mult dacă acei bogați sunt „avari lipsiți de inimă”. De ce mi-au venit în minte cuvintele sfântului, nu știu. Eu voisem de fapt să povestesc o întâmplare veche petrecută undeva, la extremitatea sudică a Suediei, acolo unde se întinde o zonă îngustă de câmpie numită Söderslätt. Pe la începutul secolului trecut trăise prin acele locuri cizmarul Per-Erik, un om sărac ca un șoarece de biserică – cum zic suedezii – împreună cu nevasta sa. Cei doi locuiau într-o coșmelie, care nici aceea nu era a lor, ci o primiseră de la un moșier din partea locului. Moșierul nu avea familie deși fusese însurat de patru ori. Toate nevestele lui muriseră în împrejurări suspecte, dar asta este o altă istorie. Vinovat ori nu de prăpădirea lor, bogătașul nu se avea bine cu oamenii din satele de primprejur, pe care îi asuprea și-i hărțuia ori de câte ori îi veneau la mână. De aceea mulți s-au mirat când au aflat că hapsânul de moșier s-a îndurat să-i dea adăpost sărmanului cizmar. Acum, ca să spunem adevărul întreg, Per-Erik nu locuia în ea chiar gratis. Moșierul îl lăsase să stea acolo cu condiția ca, în fiecare an, să robotească un oarecare număr de săptămâni pe ogorul lui.

Într-una din zile, cizmarul se hotărâ să facă un drum până la Helsingborg, târgul cel mai apropiat, să cumpere câteva lucruri trebuincioase gospodăriei. Cum drumul până acolo era destul de lung, s-a rugat de moșier să-i împrumute calul și trăsura lui. Stăpânul se învoi în schimbul promisiunii că acesta va presta o săptămână de muncă în plus pe tarlaua sa.

– Dar, a adăugat el, dacă nu ești înapoi înainte de scăpătatul soarelui ori dacă văd că roibul meu e asudat să știi că vă dau afară din locuință și pe tine și nevastă-ta!

Per-Erik i-a promis că va fi înapoi la timp și că nu va biciui calul. În oraș, omul și-a mântuit treburile cât a putut de repede iar acum se pregătea să se întoarcă spre casă. La ieșirea din oraș, a zărit un domn bine îmbrăcat, în redingotă neagră, guler alb și pălărie înaltă, așa cum era moda timpului pe atunci. Domnul cel elegant i-a făcut semn să oprească și l-a întrebat încotro mergea. Aflând că aveau același drum, l-a rugat să-l ia cu el în trăsură. Cizmarul nu l-a putut refuza iar autostopistul – cum i-am zice noi astăzi – a urcat lângă el pe capră. Necunoscutul nu era prea vorbăreț de felul lui așa că cizmarul fu cel care întreținu conversația cât de cât. Străinul mai mult stătea și asculta. Din când în când scotea și el câte un ”hm” ori ”da-da”, ca un fel de dovadă că nu dormea.

– Din cele ce le spui matale, înțeleg că ești meseriaș bun, tresări el deodată, înviorat. Te-aș întreba dacă nu ai vrea să-mi faci și mie o pereche de cizme. Niște încălțări arătoase care să țină și la cale lungă.

Cizmarul se cam codea, neștiind ce să-i răspundă.

– Nu-ți cer să mi le faci pe degeaba. Poți să fi sigur că primești de la mine plată bună pentru munca ta.

Per-Erik îi răspunse că l-ar fi servit cu dragă inimă, dar trebuia să fie acasă înainte de lăsarea nopții. Altfel afurisitul de moșier o să-l alunge de pe moșie.

– Apăi în privința asta nu ai de ce să fi îngrijorat insistă domnul cel elegant. Te asigur că din partea lui nu vei păți nici un necaz. Iar eu nici nu locuiesc departe. Uite dacă o iei la stânga, pe drumeagul acela ajungem la casa mea imediat ce cobori colina.

Per-Erik nu știa ce să facă. Nu ar fi vrut să piardă un mușteriu care, după cum se arăta, era gros la pungă. Pe deasupra, dacă ar fi să judecăm drept, nici nu se abătea prea mult de la calea sa. Drumul îl cunoștea. A mai fost prin acele părți, chiar dacă nu își amintea ca pe acolo să fi fost vreo clădire.

Se pare că memoria cizmarului începuse să-l cam lase căci în spatele colinei se afla într-adevăr o casă. Nu prea arătoasă, e adevărat, dar îngrijită semn că proprietarul nu numai că era un om înstărit, ci și bun gospodar. Înăuntru, locuința era la fel de rânduită – nu precum conacul stâpânului său, care arăta ca o magazie de boarfe. Când au intrat într-una din încăperi, cizmarul nu-și putu ascunde surpriza. Erau îngrămădite acolo tot felul de scule și unelte de lucrat pielea, mai ceva decât ale lui, socotindu-le și pe cele cumpărate de la târgul din Helsinborg chiar în acea zi. La vederea lor, cizmarul uită pentru o clipă de avertismentul moșierului, dar revenindu-și din uimire, fu iar cuprins de gânduri negre. Gazda îi citi îngrijorarea pe față și se grăbi să-l liniștească:

– Ai aici toate sculele de trebuință. Dacă te prinzi să-mi faci perechea de cizme până la miezul nopții, n-o să-ți pară rău că te-ai abătut pe la mine. Ca măsură poți lua pantofii ceia, spuse el arătându-i o pereche de încălțări jerpelite și pline de praf ce zăceau într-un colț pe podea.

– Făgăduința asta nu cântărește atât de greu cât vorba moșierului, spuse cizmarul, mai mult pentru el.

– Apoi află că dacă faci o treabă bună, nu moșierul o să te dea afară pe tine, ci tu o să-l scoți pe el afară din conacul lui, îl asigură celălalt. Și acum, hai să nu ne mai pierdem vremea cu vorbe. La treabă, că timpul nu stă!

Cu aceste cuvinte ciudate, ce sunau aproape ca o poruncă, gazda ieși din încăpere. Nemaiavând încotro, omul se apucă de lucru.

***

La căderea serii, în curtea moșierului de pe câmpia Söderslätt dădu buzna, fornăind, un cal lac de sudoare. Stăpânului nu-i venea să-și creadă ochilor: era chiar calul său, iar în șa, cine ședea, dacă nu… cizmarul! Gătit în haine noi, pe cap cu un joben nou-nouț și acela, Per-Erik era de nerecunoscut. Cum îl văzu, moșierul se porni să blasteme și să suduie de ziceai că nici dracul n-ar fi fost în stare să-l oprească.

– Stai așa, și nu te mai stropși degeaba, îi zise cizmarul coborând din trăsură. Uite, pentru necazul pricinuit sunt gata să te despăgubesc. Și nu numai atât. Să știi că pe unde am fost, am câștigat atât de bine că vreau să-ți cumpăr întreg conacul cu tot ce ai adunat întrânsul.

Zicând aceasta, meșterul scoase din desaga sa o cutie de tablă și, apropiindu-se de moșier, îi ridică ușurel capacul: era plină-ochi cu bani de aur, perle și pietre prețioase. Moșierul rămase mut pentru a doua oară în mai puțin de un pătrar de ceas. Întinse mâna spre casetă, dar cizmarul o feri de atingerea lui:

– Stai ușurel, îi spuse el, tocmeala asta trebuie făcută pe îndelete. Înainte de a face schimbul, musai să semnăm un contract de vânzare-cumpărare. Așa cum se cuvine între oamenii cinstiți.

Cizmarul scoase din desaga lui ”pergamentul” gata scris. Se afla prevăzută acolo și clauza prin care moșierul se obliga negreșit ca până mâinea zi, pe la cântători, să părăsească conacul. Moșierul își puse iscălitura pe amărâta de hârtie și, cu caseta sub braț, se grăbi să intre iar în conacul care, în acea noapte, încă mai era al său. A tot stat el și a cântărit comoara cu care se pricopsise. A numărat monezile, a pipăit rotunjimea perlelor, s-a minunat de lucirea pietrelor prețioase… Abia după miezul nopții ațipise chiar când auzi scrâșnet de roți de trăsură afară. Dar de-acum nu-i mai păsa de astfel de lucruri. Trezit la cântat al cocoșilor, a întins iar mâna spre lădiță să-și mai desfete odată privirea. Ce a văzut atunci l-a făcut să-și piardă graiul de-adevărtelea: în loc de aur și diamante, numai pietricele netede și așchii de lemn putred!

***

În vremea asta, la casa din spatele colinei, cizmarul lucra de zor, cocoșat asupra uneltelor sale. Cu puțin înainte de miezul nopții cizmele fură gata. Arătau atât de bine că aproape îl durea inima la gândul că nu erau pentru el. Nici nu-și isprăvi gândul, ușa cămării se dădu de perete și gazda își făcu apariția în prag. Văzându-i isprava, se arătă mulțumit. Drept plată îi spuse că mâinea zi putea să ia în stăpânire conacul moșierului căci era al său. Ca dovadă îi arătă și un contract de vânzare-cumpărare, unde scria negru pe alb că proprietarul în drept al conacului era el și nimeni altul.

Cizmarul împături hârtia doveditoare cu mâini tremurânde și o ascunse într-unul din buzunarele sale. Pe urmă își luă rămas bun de la gazdă și, urcându-se pe capra trăsurii, dădu bice calului ce părea cam obosit de atâta așteptare. Acasă ajunse târziu, după miezul nopții. Trezită din somn, nevastă-sa începu să-l ocărască, amintindu-i de spusele afurisitului de moșier.

– Taci femeie, îi răspunse el, lasă că om vedea mâine ce-o fi.

Despre contractul din buzunar nu-i suflă un cuvânt. Dimineața se trezi de zgâlțîieli. Era tot nevastă-sa care îi spuse că a venit la ei un străin ce voia să-i vorbească. Cizmarul sări din pat și când privi afară prin ochiul ferestrei recunoscu în omul ce-l aștepta în mijlocul curții pe domnul cel elegant din seara trecută. În picioare purta cizmele cu care chiar el îl procopsise. Se grăbi să se îmbrace și ieși să-l întâmpine.

– Bună dimineața, și mulțam pentru cizme, îi spuse străinul, de cum îl văzu ieșind din casă.

– Bună să-ți fie inima, îi răspunse cizmarul.

– Am venit să ne luăm fiecare în primire ce ne aparține, zise iar străinul.

– Asta nu o prea înțeleg, se arătă Per-Erik nedumerit.

– Tu îți iei în primire conacul, iar eu pe fostul lui stăpân, îl lămuri oaspetele, arătând peste umăr spre coroana nucului falnic de dincolo de gardul curții. Pe una din crengile lui vânjoase se bălăngănea, ca o limbă de clopot mut, o păpușă de cârpe, mare cât un stat de om. Era trupul, lipsit de viață, al fostului moșier.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: