Publicat de: Daniel Onaca | 21 Mai 2017

Poveștile varegului Ivar de la Nipru (3)

Regele Vermund cel Bătrân și fiul său, Uffe  © Daniel Onaca

În vremuri de care astăzi puțină lume își mai aduce aminte, domnea în regatul danezilor bătrânul rege Vermund. În ultimii săi ani de viață, monarhul a ajuns atât de neputincios încât și-a pierdut lumina ochilor. Când vestea aceasta s-a lungit înspre ținuturile Elbei, împăratul saxon a socotit că a sosit clipa să pună stăpânire și pe regatul de la nord. A trimis deci solie la rege și l-a pus să aleagă între acestea două: ori își predă regatul imperiului german, urmând să plătească dările cuvenite, ori își alege dintre oamenii săi un ostaș vrednic, în stare să-l înfrunte pe războinicul măritului Împărat. Adânc tulburat de acest mesaj, regele danez și-a chemat sfetnicii la sfat. Despre curtea danezului mai trebuie spus că asupra ei apăsa și rușinea unei fapte nedemne, petrecute cu oarecare vreme în urmă, când fiii unui vasal au trecut în Skandia pentru a-l pedepsi pe ucigașul tatălui lor. Au fost doi frați. Cei doi l-au găsit pe făptașul care și-a primit pedeapsa cuvenită după datină. Cu toate acestea însă, fapta lor a fost de mare ocară din pricină că au fost doi împotriva unuia singur. Asta a fost atunci; acum însă trebuia luată o hotărăre în privința pretenției Împăratului. Părerea lui Uffe, moștenitorul tronului, nu era de luat în seamă, căci acesta, încă din copilărie, prinsese darul beției și năravurile epicureilor de a-și petrece vremea mai mult pe la odăile bucătarilor și prin cămările cu bunătățuri puse la păstrare.

Conclavul sfetnicilor a ținut mult. Cei adunați acolo au întors lucrurile și pe o față și pe alta, dar, oricum o suceau și o învârteau, nu știau care din cele două rele să aleagă. În focul vorbăriei, numai ce apare și Uffe. Adunarea a rămas mută. ”Oare ce i-a venit ăstuia să se arate printre oamenii înțelepți?”, se întrebară unii. Oprindu-se în mijlocul celor adunați, tânărul a cuvântat astfel: „Soarta a făcut ca eu să fiu moștenitorul tronului; prin urmare, se cade ca eu însumi să-l înfrunt pe alesul Împăratului, oricare va fi fiind acesta.” Acum iată că a sosit vremea înfruntării. O solie a fost trimisă la împăratul germanilor. Mai rămânea de ales armele de luptă. Uffe a primit o sabie de preț, cum nu se afla alta în tot regatul danezilor. Tânărul a luat-o în mână, a cântărit-o apoi a izbit cu ea într-o buturugă. Lovitura fu atât de năprasnică încât lama săbiei se făcu țăndări. „Asta a fost sabia cu care trebuia să apăr eu regatul?”, a izbucnit el furios. Când bătrânul rege a auzit de fapta lui, a poruncit să fie purtat la o colină unde, în vremuri de demult, a ascuns o sabie, el cu mâna lui. Ajunși la colină, arma fu dezgropată iar regele Vermund i-a întins-o fiului spunându-i: „Iată sabia cu care, la vremea mea, am câștigat multe înfruntări cu dușmanii regatului nostru. Fie ca și pe tine să te slujească, așa cum m-a slujit pe mine.”

Ca loc de înfruntare a fost aleasă o mică insulă, în mijlocul râului Eider, astfel încât niciunul dintre luptători să nu poată primi ajutor de la oamenii săi. Cu o zi înaiante, slujitorii celor doi au ridicat acolo câte un cort. În dimineața următoare oștenii împăratului german s-au adunat pe unul din maluri, în timp ce danezii s-au strâns pe cel dimpotrivă. Regele danez a cerut să fie așezat pe un jilț, în mijlocul podului ce lega malul danez cu insula. Asta pentru că – le-a spus el curtenilor – dacă  fiul său va fi învins, să se poată arunca în apele tumultoase ale râului și să fie astfel scutit să vadă sfârșitul regatului. Cetele vrăjmașe s-a adunat, așadar, pe cele două maluri ale râului, iar slujitorii cu goarne au dat semnalul începerii luptei.

Apropiindu-se de cortul germanilor Uffe văzu, cu surprindere, că din el iese nu unul, ci doi războinici! Când aceștia s-au apropiat de el, danezul le-a stat, totuși, împotrivă fără să se clintească. Avea la el sabia tatălui său, dar, la vedere, ținea în mână o altă sabie. Cu aceea izbi el, năprasnic, coiful unuia dintre cei doi. Se auzi o plesnitură grozavă apoi sabia se rupse în două. Mulțimile adunate pe maluri au auzit și ele plesnitura și au văzut ce se întâmplase. Saxonii izbucniră în urale, în timp ce danezii fură copleșiți de disperare. În clipa următoare, Uffe scoase de sub brâul, unde era ascunsă, sabia dăruită de tatăl său și lovi cu ea pe dușmanul cel mai apropiat. Războinicul se alese cu o rană la șold îndeajuns de adâncă încât să-l facă să se prăbușească fără vlagă la pământ. Cel de-al doilea saxon nu avu nici el o soartă mai bună. Uffe îi ucise pe amândoi spălând astfel și rușinea legată de vechea întâmplare. Cât despre bătrânul rege Vermund, acesta a continuat să domnească peste regatul său în pace și liniște, încă vreo câțiva ani de la această sângeroasă înfruntare.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: