Publicat de: Daniel Onaca | 5 septembrie 2017

Șapte chei la șapte porți

2. Cosmin şi tărâmul fericirii

Multe întâmplări măreţe şi minunate s-au petrecut în vremurile de demult. Multe au fost uitate. Uitaţi au fost şi cei care au povestit despre ele. De aceea fiecare baladă, fiecare cântec bătrânesc, colind ori poveste scapate de sub copitele cailor mânaţi de hoardele cotropitorilor nu poate aduce decât lumină şi bucurie în suflet, căci ele mărturisesc depre cele ce au fost. Aşa este şi cu basmul pe care mă pregătesc să vi-l înfăţişez mai la vale.

Se spune că a fost odată un sătean care avea trei feciori. Doi dintre ei se aflau la vârsta însurătorii şi fiecare dintre ei învăţase deja o meserie. Cel mai mare era meşter lemnar. Gospodari din şapte sate auziseră de numele lui. Feciorul mijlociu deprinsese meşteşugul olăritului. Vestea despre vasele şi ulcelele lui ajunsese să se întindă până hăt departe. Amândoi flăcăii erau socotiţi cinstea şi mândria bătrânului lor tată. Cosmin, mezinul familiei, însă nu prinsese drag de nici o meserie. În parte pentru că încă era prea tânăr pentru aşa ceva, în parte pentru că ”avea degetul mare crescut în palmă”, cum ziceau fraţii lui când voiau să râdă de el.

Îndeletnicirea lui Cosmin era cititul cărţilor. Asta îi plăcea lui să facă! Unde le găsea, de unde se pricopsea cu ele, numai el ştia. Îi mai aducea părintele său câte o hârţoagă atunci când se întorcea de la târg. Când băiatul nostru se apuca de citit, apoi nu-i mai trebuia nici lapte nici mămăligă. Din această pricină era batjocorit de toţi. Părinţii lui ziceau că îşi pierde vremea când îl găseau cu nasul în cărţi. Fraţii mai mari îi spuneau că cititul era treaba popilor. Pe¬ntru omul cinstit era de ajuns să ştie să se iscălească şi să treacă pe foaie câte vite are în ocolul său. ”De prea multă carte te prosteşti la cap” spuneau sătenii. ”Ori te pomeneşti că vrei să ajungi precum Cantemir, domnul!¬?”, râdeau tot ei.

Lui Cosmin nu-i venea uşor să audă zi de zi asemenea vorbe. Adâncit în cercetarea cărţilor lui, el visa adesea la un tărâm unde n-ar mai fi fost silit să îndure bătaia de joc a celorlalţi. Azi aşa, mâni aşa, până într-o bună zi, când simţi că în vatra satului său nu mai era de trăit. ”Dacă aici mă simt străin, apoi ce ce nu mi-aş căuta norocul pe alte meleaguri”, îşi zise el. Mai bine plec în lume, să văd dacă nu cumva acolo oi găsi tărâmul fericirii. ”Dacă încerc, se poate să-l găsesc, se poate să nu-l găsesc. Dacă nu încerc, atunci, sigur, n-o să-l aflu niciodată!” Aşa cugetă Cosmin, înainte de a-şi da în vileag hotărârea. Când părinţii şi fraţii săi auziră gândul năzdrăvan ce-l păştea, săriră toţi cu gura pe el.:

– Măi, prichici, d-apoi ce vorbă-i asta!? Ţi-au furat cărţile alea mintea cu totul? Unde-i mai bine de trăit decât aici? Crezi tu că prin cele străinătăţuri or umbla câinii cu covrigi în coadă? Ai uitat tu vorba ceea din bătrâni care spune că ”fie caşul cât de rău, tot mai bine-’n satul tău”!?

Unii mai spuneau că un asemenea tărâm nu se află decât în mintea iscoditorilor de cimilituri. Alţii ziceau că e prea tânăr şi necopt pentru o asemenea călătorie. Toate fură însă în zadar. Cosmin se ţinu tare în cugetul său şi, într-o dimineaţă cu soare mândru pe cer, îşi luă rămas bun de la toţi ai casei şi plecă fără să se uite îndărăt.

Cât a mers el aşa, în liniştea serii şi arşiţa verii, numai că zări odată, la marginea cărării, un şarpe verzuliu. Se vede treaba că tocmai năpârlise, numai că îşi alesese rău locul unde s-o facă. Acum zăcea acolo în colb şi s-ar fi prăpădit dacă băiatul nu l-ar fi luat să-l pună ceva mai încolo, la umbra unui stei ţâşnit din pământ. Se vădi că fapta lui n-a fost una proastă căci şarpele îşi reveni pe dată, începu să se mişte, să se sucească şi să închipuie inele, aşa cum numai neamul lor ştie să le rotească. Pe urmă îi vorbi băiatului cu glas omenesc:

– Tare îţi mulţumesc, Cosmin, pentru fapta ta bună. Ai un suflet mare iar pentru asta am să te răsplătesc.

Mult se miră băiatul, când auzi astfel de vorbe iar mirarea sa spori şi mai mult când primi din partea şarpelui un inel de culoarea pietrei de jad, numai bun de trecut prin el degetul său mic.

– Când te vei afla vreodată la strâmtoare, suceşte acest inel pe deget şi îndată îţi voi veni în ajutor, mai sâsâi şarpele înainte de a se strecura prin iarbă, ascunzându-se privirilor.

Cosmin cugetă cât cugetă la o astfel de întâmplare nemaiauzită apoi, cu inelul pe deget şi cu inima uşoară, îşi urmă drumul prin lumea cea largă.

(continuare – în mod sigur)

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: