Publicat de: Daniel Onaca | 13 Septembrie 2017

Șapte chei la șapte porți

3. Dorin și străinul din beci (II)

Dragii mei, poate veţi fi crezut că, odată cu ţintuirea Vrăjmaşului în beci, istoria lui Dorin, s-a isprăvit. Nici pe departe! Cum să ia sfârşit povestea unui flăcău care ni n-a apucat să afle ce-i aceea dragostea şi cât de dulci sunt îmbrăţişările unei femei!? Când sorocul unei asemeni încercări veni şi el, părinţii lui Dorin o găsiseră pe Icoana, o fată tocmai potrivită pentru el. Lasă că moşia părinţilor fetii nu se afla prea departe de a lor, dar viitorul cuscru se mai şi legă să-i dăruiască ginerului un număr însemnat de pungi cu galbeni din aceia puşi deoparte pentru peşcheşuri la vremuri grele. Cât despre Dorin, abia că o întâlnise pe fătucă înainte de ziua nunţii. Când aceasta avu loc nici nu-i i se păru că a pierdut prea mult, căci despre soaţa sa, Icoana, nu se putea spune că era tocmai potrivită a fi pusă într-un altar la închinat. Afară de cazul că ar fi trebuit să fie admirată pentru virtutea ei nepătată.

Pe lângă aceea că Icoana era o femeie virtuoasă mai era şi harnică, pricepută la toate şi cu spirit de iniţiativă. După aşezarea ei la casa socrilor nu-i trebui mult până începu să cerceteze toate cămările conacului, din pod până în pivniţa cea întunecată. La rând, una după alta! Cum poate că bănuiţi, nu-i scăpă nici hruba zăvorâtă unde zăcea, înlănţuit, Vrăjmaşul. Înăuntru nu putu ea să pătrundă, dar cercetă bine zăvorul şi lăcata, spunându-şi în sine că o să-i vină ea de hac cumva. Să-i întrebe pe cei ai casei despre rostul acelei încăperi nici gând! Bănuia ea că nu era bine ca lumea să afle de iscodirile ei. Pe urmă Icoana îşi aminti că, pe vremea când trăia la casa părinţilor săi, auzise ea odată vorbindu-se de o iarbă vrăjită cu care puteai descuia toate încuietorile de pe lume, oricât ar fi fost ele de iscusit lucrate. Iarba fiarelor se numea acea plantă. Cu gândul la uşa ferecată, femeia se hotărâ să-l trimită pe bărbatul ei să i-o aducă.

N-a trecut multă vreme după asta şi, într-o bună zi, Icoana îi vorbi lui Dorin cu glas mieros:
– Dragul meu, de ce m-ai luat tu pe mine de nevastă, dacă nu mă iubeşti? Nu tăgădui, dacă m-ai iubi, atunci mi-ai arăta-o. Alţi soţi le cumpără la nevestele lor podoabe de tot felul. Eu una nu visez la asemenea lucruri. Singurul lucru pe care mi-l doresc eu este un fir de iarba fiarelor, care se spune că e tare bună la alinarea durerilor. Poţi tu să cauţi şi să-mi aduci aşa ceva?

Dorin căzu pe gânduri când auzi asemenea vorbe. Nu vru să ştie nici de mâncare nici de băutură câteva zile. În cele din urmă socoti că cel mai bine este să plece în căutarea acelei ierbi de leac despre care în viaţa lui nu auzise până atunci. Se făcu noapte, se făcu zi, Dorin îşi luă o desagă în băţ şi porni la drum. Abia părăsi meleagurile natale, când… să vezi întâmplare: în cale îi ieşi puiul de hermină pe care îl salvase cândva de la pieire. Micuţul animal de atunci crescuse şi el între timp. Era acum o vietate ajunsă şi ea la vârsta înţelepciunii.

Dorin îi povesti de ce plecase de acasă şi adăugă:
– Icoana spune că sunt un soţ fără inimă.
– Dorinel, dor călător, îi răspuse hermina, tu ai un lan de dragoste în inima ta. Cine vrea să-l adune, nu trebuie decât să afle unealta potrivită cu care să intre în el.

Zicând acestea, hermina scuipă afară din gură o cheiţă de aur apoi îi vorbi din nou:
– Când vei fi la ananghie, scoate şperaclul acesta şi, de vei dori să te preschimbi ori în animal cu blană ori în peşte ori în pasăre zburătoare, strânge-l în palmă şi pe loc ţi se va împlini dorinţa. Cât despre iarba fiarelor pe care o cauţi, aceea creşte în Poiana Surdă, din mijlocul Codrului cel mare. Vei găsi pe drum cine să te îndrume, dar ţine minte un lucru: Dacă vei întâlni unul care se fereşte să te privească în ochi, să ştii că vrea să cazi în somn adânc din care să nu te mai trezeşti. Urmează-i sfatul, dar nu lua nimic din cele cu care te îmbie.

Dorin mulţumi pentru sfat şi îşi luă rămas bun de la prietena sa. Cât a mai mers el pe urmă, întrebând în dreapta şi în stânga, numai el ştie. De la o vreme ajunse la un izvor unde întâlni o femeie singură cu o cofă în mână.

Bărbatul o întrebă şi pe aceea dacă nu ştia cumva unde se află Poiana Surdă.
– Sigur că ştiu, răspunse femeia. Poftim de ia o gură de apă din cârceagul meu mai întâi, că te văd tare obosit de la drum. Pe urmă ţi-oi povesti numaidecât, unde se află acea poieniţă.

Că pe Dorin îl chinuia setea de o bună bucată de vreme, asta nu era greu de ghicit. Călătorul nostru însă, care încă avea proaspete în minte cuvintele herminei, băgă de seamă că femeia cea binevoitoare se ferea să-l privească în ochi atunci când îi vorbea. Se uita ori în pământ ori peste umărul lui, undeva în zare. Socoti aşadar că era mai cuminte să îndure mai departe chinul care-l muncea şi răspunse:
– Mulţumesc, dar mă grăbesc să găsesc locul acela, Nevastă-mea, Icoana, mă aşteaptă acasă.
– Am priceput că te grăbeşti, răspunse femeia cu cofa, şi văd că ai întâlnit sfătuitori înţelepţi pe drum încoace. Mergi dară numai drept înainte, dacă vrei să afli Poiana Surdă, dar să şti că nevasta ta cea vicleană n-o să te preţuiască mai mult pentru asta.

Dorin nu se sinchisi de cuvintele din coada celor spuse de femeie. O ţinu drept nainte, cum fusese îndrumat şi iată că deodată nimeri taman în mijlocul poienii! Fără să mai piardă vremea scoase cheiţa primită de la hermină şi, cu ea în mână, se rugă să se prefacă într-un animal cu blană. Pe loc se pomeni în pielea unui dihor cu urechile ciulite la cel mai mic zgomot din jur. Când se întunecă numai ce văzu cum cresc colea şi prind să danseze, printre tufele de sub copaci, flăcările unui foc viu. Era, pasămite, chiar iarba fiarelor care se muta din loc în loc! Dihorul se dădu atunci mai aproape de flăcări şi: harsh! Îşi înfipse colţii la rădăcina lor. A lui era iarba fiarelor!

Icoana se bucură mult când primi firicelul de iarbă de la Dorin. Aştepă apoi până într-o zi când găsi clipa prielnică şi coborâ în beci, unde ştia că se afla încăperea cea zăvorâtă. Puse iarba pe lăcata care să sfărâmă ca lovită de vrajă, trase zăvorul, deschise uşa şi, la lumina făcliei, văzu ceva ce nu s-ar fi aşteptat: un bărbat chipeş, cu ochi albaştri, zăcea acolo, prins de zid, cu mâinile şi picioarele înlănţuite. Era Vrăjmaşul!
– Bun venit, frumoasă domniţă, îi spuse acela, când o văzu păşind peste prag. De mult te-am aşteptat să vii la mine.

Icoana prinse drag de bărbatul în lanţuri într-o clipită. Se repezi să-l dezlege de cătuşele sale dar nu izbuti. Văzând-o atât de harnică, Vrăjmaşul îi destăinui că, dacă într-adevăr doreşte să-l vadă liber, atunci va trebui să-l hrănească ea însăşi, cu mânuţa ei, dându-i să soarbă zeamă de stridii vineţii. Nora boierilor nu avu altceva ce să facă decât să-l lase pe zălogit acolo unde era şi să se întoarcă la lumina soarelui, în cămările de deasupra.

Dragii mei cititori, n-am să vă ascund ceea ce dumneavoastră cu siguranţă că aţi înţeles deja, şi anume că Icoana lui Dorin, de-acum, nu mai avea decât un singur gând în căpşorul ei: cum să desfacă legăturile ce-l ţintuiau în beci pe prizonierul cel arătos. Timpul trecea, vâlvătaia cea nouă din pieptul femeii creştea şi, în tot răstimpul acesta, mintea ei lucra! Cum să facă şi cum să dreagă? Răspusul îi veni într-un fel în care nici ea nu s-ar fi aşteptat.

(continuare – altfel, cum?)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: