Publicat de: Daniel Onaca | 6 octombrie 2017

Șapte chei la șapte porți

5. Marin și Rostul vieții (VI)

Fântâna

Ziua următoare nu se mai zări nici ţipenie de pasăre în jur. Cei doi tovarăşi îşi reluară drumul, fără să tâlcuiască în nici un fel întâmplarea din timpul nopţii. Râul Repede, ce le veghea dreapta, se lărgise de-acum. Din când în când vedeau pe el câte un mănunchi de plute, lunecând la vale. Mai spre seară poposiră lângă o fântână cu cumpănă, la marginea unui sat aninat pe o coastă de deal. Omul în strai de piele prinse câţiva peşti la malul apei. L se pricepea la aşa ceva. Marin găsi o lubeniţă şi nişte ciorchini de struguri într-o vie nepăzită. L curăţă peştii de solzi, făcu un foc mic şi-i puse pe jăratec. Când fură perpeliţi bine îşi opri bucăţile mai arătoase apoi îl lăsă pe flăcău să guste din cele rămase. Marin îl îmbie şi el pe tovarăşul său să ia din miezul roşu al bostanului, dar aceluia nu-i trebui. După ce-şi înşelară foamea în felul acesta, se pregătiră de culcare, fiecare după tipicul lui. Noaptea trecu fără tulburare iar dimineaţa Marin se gândi că n-ar fi rău să culeagă nişte zmeură din tufişurile ce împodobeau dealul din apropiere şi să meargă cu ele în sat. Trăgea nădejde că le va putea schimba pe vreun boţ de mămăligă ori o felie de caş.

De cules, a cules el. În sat, a mers cu agoniseala lui, dar nu s-au pomenit mulţi săteni la care să le pese de zmeura junelui străin. Îl priveau doar bănuitori, aşa cum ai cerceta cerul cu nori, înainte de a intra cu plugul în ogorul de arat. Printre ei se găsi şi o fetişcană mai îndrăzneaţă, cu pistrui şi păr roşcat. Cei doi se priviră oleacă, intrară în vorbă unul cu altul şi se plăcură. Mai gustară din zmeura adunată de Marin şi le plăcu şi aceea. Se înţeleseră să se revadă seara următoare. Junele urma să-i aducă zmeură la poartă. Fata, în schimb, îi promise să-i dezvăluie rostul omului pe pământ.

În vremea asta se întâmplară lucruri bune şi la fântâna cu cumpănă, unde L rămase să-l aştepte pe băiat. Înaintea lui se arătă acolo o femeie cu un ulcior de apă. Ulciorul era gol, dar burta femeii era plină, căci se vedea cât de colo că era borţoasă. De cum dădu cu ochi de L, i-o luă înainte şi-l întrebă ce vânt îl adusese pe acolo.
– Eu şi tovarăşul meu suntem pe drum către Marea Sărată. El, să afle rostul omului pe pământ, eu, să găsesc un leac care să mă izbăvească de suferinţa mea.

Omul-guşter se mai plânse şi de ţoiul vrăjit, de care nu avea nici o haznă.
– Cum crezi că poate să-ţi fie de folos?, râse femeia de el. Degeaba ai ‘mneata pahar, cît o fi el de aurit, dacă nu sorbi ceva din el. Abia atunci când îl umpli ca să-l goleşti îşi arată el noima!

Femeia gravidă îi povesti atunci despre o licoare făcătoare de minuni. Acea băutură nemaiauzită putea fi stoarsă din fructele unui palmier ce creştea în ţinutul aflat la soare-răsare, dincolo de pustiul ce începea la marginea cătării lui. Femeia împunse cu degetul spre acea zare şi, în vreme ce-şi umplea cârceagul cu apă, îi mai spuse:
– Cine bea din acel vin se vindecă de toate beteşugurile iar blestemele de orice fel nu-l mai muşcă în veci.

L îi mulţumi pentru bunătatea ei iar femeia se îndepărtă pe cărarea ce ducea spre sat. După câţiva paşi se mai întoarse odată ca să-i strige:
– Să nu uiţi străine: rostul paharului e să fie umplut şi deşertat iar cel al vieţii omului este să aducă plozi pe lume!

L luă aminte la spusele femeii iar când fiul plutaşului se întoarse din sat, îi porunci să plece mintenaş în căutarea fructelor miraculoase. Marin se necăji foarte, când află dorinţa omului-şopârlă. Se gândea la roşcata lui cu pistrui, care în zadar o să-l aştepte la portiţă în seara hotărâtă. Ar fi vrut să amâne măcar cu o zi împlinirea noii corvezi. Atunci L se înfurie şi se oţărâ la flăcău:
– Fiinţă fără ruşine! Aşa îţi ţii tu făgăduiala? Iar ai uitat de ea. Ce om eşti tu, fără respect pentru vorbele tale?! Ia fă-te în voie bună şi porneşte la drum chiar în minuta asta.

Marin nu avu de ales. Cu privirea întunecată şi inima grea de lacrimi, o luă spre deşertul ce începea în zarea de la răsărit. Râul Repede îl lăsă în urma sa. La fel şi pe omul-guşter care-i spusese că-l va aştepta acolo, lângă ghizdurile fântânii.

(Continuarea – nu poate lipsi)


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat: