Șapte chei la șapte porți

3. Florin și Steaua norocului (II)

Trecu vremea şi întâmplarea cea ciudată, trăită de mezinul familiei, aproape că fu dată uitării. Şi uitată ar fi rămas dacă, într-o zi senină, fratele său mai mare nu le-ar fi spus şi el părinţilor că vrea să plece în lumea largă.
– Ce tot vorbeşti tu acolo, îl dojeni morarul!? Nu te simţi tu bine aici la noi? Nu ai tu aici de toate? Ai dus tu dorul după ceva şi nouă nu ne-a păsat?
– Dragi părinţi, le răspunse băiatul, adevărat este că aici am avut de toate şi că nu mi-a lipsit nimic. Simt însă că a venit vremea să văd şi eu alte lucruri, să cercetez şi altele, de care n-am mai auzit.

Atât morarul cât şi nevasta lui s-au întristat foarte când au înţeles că hotărârea feciorului lor nu putea fi clintită. Acesta se pregăti bine iar, când crezu că ziua potrivită a venit, şi-a îmbrăţişat părinţii şi pe fratele mai mic, după care porni la drum.

A tot mers el o vreme până când ajunse şi el la urbea în care se oprise frăţiorul său cândva. Era tocmai zi de târg! Negustori de aproape şi de departe veniseră să-şi vândă mărfurile. Prin faţa standurilor se perinda mulţimea celor doritori să cumpere, gloata celor veniţi să vadă şi neamul celor porniţi să fure. Vitrinele duşanurilor erau tocmite astfel că nu puteai trece nesimţitor prin faţa lor. Nici băiatul morarului nu rămase nepăsător atunci când se nimeri dinaintea unei dughene în vitrina căreia se oglindea firma localului de peste drum, care grăia cu litere de-o şchioapă: „Cofetăria Zacherul Doamnei”. Băiatului nu-i păsă de zaharelele de acolo, ci intră în duşanul de pânzeturi.

Dintre stivele orânduite pe rafturile care ajungeau până la grindă se strecură spre el un bogasier cu buze groase, numai zâmbet şi bunătate:
– Toate câte le vezi aici, costă doar o para bucata, plescăi el din buze. Poftim de alege ce pofteşti şi cât de mult poţi lua cu tine. Astăzi e sărbătoare în oraşul nostru.

Fiul morarului nu se lăsă îmbiat de două ori. Luă la rând vigurile cu stofe de tergal şi catifea, cele cu mătăsuri şi brocarturi, ţesăturile de in şi de bumbac… pe scurt, tot ce era acolo expus vederii. Ba încă, văzându-i slăbiciunea, bogasierul îi mai aduse şi câtea suluri cu pânză topită, căci pe vremea aceea încă nu ieşise vorba „Numai ce se vede”. Feciorul le privi, le pipăi îndelung, le mângâie cu palma, cu ochi de cunoscător şi cu răbdarea hedonistului. Când ieşi din butic, era cu câteva zeci de kilograme mai greu decât intrase. Obosit de târguială, muşteriul nostru căută un părculeţ, unde să se aşeze pe o bancă să-şi tragă sufletul. Era fericit. Atât de fericit că o moleşeală dulce puse stăpânire pe el şi adormi pe loc.

Când se trezi, târguielile lui ia-le de unde nu-s! Ar fi zis că i le furase careva, dacă n-ar fi înţeles că nu numai ele, dar şi băncuţa pe care se aşezase mai adineauri, şi părculeţul şi dugheana bogasierului… ce s-o mai lungim, tot oraşul se topise fără urmă. În locul lui dădu cu ochi de icoana de pe peretele din odaia lui, în casa morarului. Unde să mai poţi zugrăvi bucuria părinţilor şi a fratelui său mai mic când îl văzură că iese în cerdac! Aşa îl împunseră toţi cu întrebări că bietul fecior abia prididea să le răspundă.

Când le povesti şi despre minunea petrecută pe băncuţa din parc, mirarea lor nu cunoscu margini.
– Ce să mai spunem, oftă morarul, cum te-mbraci aşa te faci! Bine că eşti întreg şi sănătos.

(continuarea – asta numaidecât!)