Publicat de: Daniel Onaca | 17 Octombrie 2017

Poem de octombrie

Ardere de tot © Daniel Onaca

 

Altă salvare nu e, au zis ei,

fugind din calea dușmanului

ce trecuse Dunărea.

Buciumul purta cu sine zbuciumul,

vântul, roiul muștelor verzi

între coarnele vitelor.

Cirezi și stupi, de-a valma,

trebuiau nimicite,

grânele, și ele, date focului și

nici apa fântânilor nu avea

să-și mai păstreze menirea.

Speranță fără sacrificiu

nu mai exista

pe aceste plaiuri cu livezi;

singură pădurea…

doar liniștea ei

mai putea oferi adăpost

sufletului lovit de urgie.

Anunțuri
Publicat de: Daniel Onaca | 16 Octombrie 2017

Alte două aguride servite de Dan Petrescu

Să te numești România și să ai ca imn Deșteaptă-te române, este cea mai usturătoare palmă pe care viața putea să o ofere acestui popor.

*

Cum să afirmi că vinovat  pentru tot haosul din țară este tot Băsescu (tot el) , că Șoros este cel ce scoate lumea în stradă să strige, DESTUL și ca peste patru milioane de români au ales bejenia că pocneau de bine, ori că țara asta are nevoie de legi făcute numai de hoți, infractori, pușcăriași, curve și mincinosi!

Publicat de: Daniel Onaca | 15 Octombrie 2017

Gândul zilei. Gabriel Liiceanu

G LiiceanuToaleta obligatorie

E greu să treci de la nume ca Platon sau Thomas Mann la nume de tipul Iliescu, Năstase, Dragnea. Unii m-au întrebat: dar nu vi se strepezesc dinții când rostiți numele astea, după ce ați stat cu Platon, cu Kant și cu Heidegger? Și-am zis: e neplăcut, dar trebuie să-ți faci curat în casă, și aceea e neplăcut. E o fandoseală să spui că acele lucruri nu sunt la înălțimea ta. Așa cum te speli și te îmbraci și te cureți la fel trebuie să-ți faci și igiena socială.

Publicat de: Daniel Onaca | 13 Octombrie 2017

…foarte trist, dar foarte adevarat…

Sursă: …foarte trist, dar foarte adevarat…

Publicat de: Daniel Onaca | 12 Octombrie 2017

Breviar de mistificări. Hans Hedrich

Maghiarizarea românilor

Teză. Maghiarizarea și asuprirea asiduă și neîntreruptă a românilor ardeleni.

Antiteză. (Hans Hedrich) Acesta este un mit naționalist-ceaușist, transilvanofob. Motivul pentru instaurarea maghiarofobiei instituționalizate de dupa 1918 în Ardeal a fost aranjamentul interbelic. Acesta a fost o vandalizare geostrategică a Europei Centrale de către puterile coloniale occidentale, în frunte cu Franța, pentru spargerea cuasi-monolitului economic germanic din centrul și estul Europei. Ungaria a avut parte de același tratament ca și Germania d.p.d.v. al fărămițării spațiului economico-politic-demografic. Atunci s-au generat, în laboratoarele propagandei din țările învingătoare, miturile maghiaro- și germanofobe. Primul război mondial a fost un fel de păcat originar al Europei. „Pacea” de la 1919-1920 care a dus la al doilea război mondial, a fost și ea parte din război.

Publicat de: Daniel Onaca | 12 Octombrie 2017

Două aguride servite de Dan Petrescu

România 2017, secolul XXI, țară membră UE și NATO dezvoltă subite dureri anale cînd este urechiată pe motiv de hoție, lene, indiferență, cu o clasă politică mîndră cînd vine vorba despre recordurile în materie de furt organizat, legiferat, aprobat și parafat. În țara asta unde toate merg unse iar maidanezii topăiesc cu șhaorme-n coadă, 54 de copii din Roșiorii de Vede au luat puțin TBC într-o școală ocrotită și îngrijită de statul Român.

*

De cînd ne-am pricopsit cu borfașii din Parlament am ajuns în curul gol, cînd nu ne fură ne mint, ne lasă să crăpăm de boli la poarta spitalelor, ne infectează copiii. În 27 de ani au făcut din noi un popor de refugiați, prostit și îndobitocit. Românul este astăzi o entitate blazată, cantonată în mediocritate, care se mulțumește cu un maț plin, interesată doar de confortul lui privat.

Publicat de: Daniel Onaca | 12 Octombrie 2017

Șapte chei la șapte porți

5. Marin și Rostul vieții

După trei zile de meştereală, lotca părea ca nouă! Marin o trase la apă şi se aşeză în ea precum voinicul din poveste, aburcat în şaua calului scăpat de răpciugă. Era la fel de bucuros, chiar dacă barca lui nu-l întrebase, cum dorea să-l poarte, ca vântul ori ca gândul. O îndreptă spre mijlocul râului, acolo unde apa curgea cu repeziciune, iar pe urmă altă grijă nu avu decât s-o ţină îndreptată cu botul spre zarea cea bună. În acest fel ajunse el la delta Râului Repede. Când găsi un loc pe care-l socoti potrivit, trase la mal şi sări pe uscat.

Numai câţiva paşi făcu Marin pe tărâmul cel nou, că, undeva, cam la un zbor de săgeată de el, zări împrejmuirea neagră a unei zidiri. Părea a fi o mănăstire. Se îndreptă într-acolo iar când ajunse aproape, dădu peste un şir lung de oameni sărmani. Erau cu toţii slabi, cu feţe triste şi îmbrăcaţi în zdrenţe. Făceau coadă la vatra unui foc. Deasupra focului atârna un ceaun din care ieşeau aburii unei fierturi păzite de trei călugăriţe bătrâne, înveştmântate în straie lungi şi negre, după canonul mănăstiresc. Babele vegheau ceaunul cu rândul, trecându-şi una alteia polonicul cu care drămuiau zeama în gamela nenorociţilor. Marin primi şi el un astfel de blid. Îşi făcu loc printre noii lui tovarăşi, căci, chiar dacă hainele lui se deosebeau de ale lor, erau la fel de zdrenţuite iar foamea îl chinuia şi pe el la fel de tare.

Curând îi veni şi lui rândul la ceaun. Una din surorile lui Iisus îi goli polonicul în gamelă în timp ce-l cerceta cu privirea. Dibui că nu era din tagma celorlalţi şi îl trase mai de-oparte ca să vadă ce hram purta. În schimbul acelui blid cu mâncare, Marin îşi porni spovedania. Mai întâi povesti de-a fir a păr, cum şi de ce a părăsit ţinutul ţapinarilor, cum a dat peste omul-guşter şi cum a izbutit să scoată din prăpastie ţoiul de aur. Printre sorbituri dese, povesti şi despre întâlnirea cu trubadurul cel orb din deşert, cu sihastrul de pe muntele Sfânt şi cu piticul Barbă-lungă-de-un-cot. Călugăriţa cea curioasă luă aminte la şirul acelor poveşti, fără să-l smintească. Doar când Marin îşi deşertă tot sacul îl întrebă:
– Am înţeles că pe tovarăşul tău de drum l-ai pierdut, dar ţoiul de aur îl mai ai?

Marin îşi scoase punguţa de piele de la gât şi scormoni în ea. Erau acolo şi degetarul şi cutiuţa cu semninte şi doi sâmburi de argan, din cei rămaşi de la omul-guşter. Văzând toate acelea, bătrânica în veşmânt negru îi grăi astfel:
– Dacă vrei să-mi asculţi sfatul, eu zic să fărâmi acele nucşoare chiar acum, să le striveşti miezul uleios şi să aduni un strop din zeama lor în degetarul tău. Amestecă pe urmă bobiţele în saftul acela şi bea-l tot.

Marin făcu întocmai precum îl sfătuise măicuţa. Sparse nucile, le presă miezul între două pietre fierbinţi, scoase de sub pirostrii şi adună în ţoiul de aur un strop de ulei prelins din acei sâmburi. Din cutiuţa ovală goli în păhăruţ toate seminţele care mai rămăseseră acolo. Când îşi lăsă capul pe spate, ca să înghită licoarea astfel pregătită, aceasta mai să i se oprească în gât! Bătrâna, care îl dăscălise, cum să dreagă acea băutură, dispăruse. Ori că plecase de acolo în timp ce el fusese ocupat cu treaba lui, ori că se petrecuse o minune, un lucru era limpede: în locul ei şedea acum o femeie tânără, cu părul mângâiat de razele roşietice ale soarelui ce asfinţea. Ba chiar cosiţele ei erau roşcate. Frumoase ele, frumoasă femeia, mândru trupul, ce se ghicea sub noul ei strai.

Nici urmă de haine negre, de ceaun cu fiertură ori de toate celelalte lucruri şi fiinţe care se aflau acolo în clipa când se apucase să pregătească băutura cea miraculoasă. Tot ce vedea el acum erau doi ochi desprinşi din pleiada fără nume a stelelor ce tocmai se aprinseseră pe cerul nopţii. Trebuie că iubirea fu acea putere care, crescută din el, înfăptui miracolul. Ce s-a întâmplat pe urmă, nu cred că e nevoie să vă mai povestesc, din moment ce oricine poate bănui. Un singur lucru mai voiesc totuşi să adaug: dacă Marin nu a descoperit rostul vieţii omului în acea noapte, pe malul mării, atunci înseamnă că îl mai caută şi acum.

Povestea asta am însăilat-o cu ani în urmă, într-o seară de mai, la Festivalul de povestiri orale din Ljungby, în ţara Smolandiei. Era sfârşit de săptămână iar vechea piaţă a urbei se transformase în târg de vechituri. Ca în fiecare an, îmi plăcea să mă preumblu printre tarababele cu ciurucuri scoase la vedere. Când şi când se întâmpla chiar să cumpăr câte un obiect ciudat, de care nu aveam trebuinţă. În acea zi, prinsesem slăbiciune pentru un ceaun de cupru, atât de bine lustruit că lucea ca oglinda. Culoarea lui roşiatică trezise în mine o plăcută asociaţie de idei şi un simţământ duios, aşa că nu m-am putut abţine să nu-l cumpăr. Ajuns acasă am avut o surpriză. Pe fundul lui, în locul ştampilei cu marca de fabricaţie, stătea scris în limba suedeză, “Livets mening är att leta efter den”, ceea ce pe limba noastră, curat românească, înseamnă:

Rostul vieţii omului este să-l caute.

(Sfârşitul deocamdată)

Publicat de: Daniel Onaca | 12 Octombrie 2017

Wellerisme la cafea (7)

 

Gânduri preluate de la d/l Ioan Marinescu…

Ceai. 6… și răscroite pe calapodul wellerismelor

*”Cherche la famme!” a strigat un infam.

* O să-și coc eu ție ceva!, a avertizat brutarul.

* De la o vreme nu mai am trai, a oftat vătraiul.

* Pe mine mă bat toți trecătorii, s-a tânguit o stradă.

* Hai să nu ne mai pierdem timpul, a conchis vremea.

* Nu puteam rămâne pasiv, a argumentat un homosexual.

* Sunt cam slobodă la gură, a recunoscut femeia în dormitor.

* Mie nu-mi scapă nimic din mână, s-a lăudat manipulatorul.

* Îți mai trebuie niște forme, a anunțat-o primarul pe secretara sa.

Publicat de: Daniel Onaca | 11 Octombrie 2017

Breviar de mistificări. Dan Alexe și George Damian

Moartea lui Decebal (2)

Teza și argumentele lui Dan Alexe. Decebal nu s-a sinucis, ci a fost omorât de decurionul roman Tiberius Claudius Maximus. Argumentele sale sunt următoarele:

  1. Pe stela funerară a lui Tiberius Claudius Maximus apare un basorelief în care regele dac cere îndurare, iar romanul îl șarjează fără milă.
  2. Istoricul Dio Cassius și columna lui Traian prezintă varianta oficială a morții lui Decebal, în vreme ce stela funerară a lui Tiberius Claudius Maximus conține varianta reală a evenimentului.
  3. Textul inscripției de pe stela funerară conține un verbul cepisset care înseamnă fi ”l-a capturat (viu)” pe Decebal – deci, după ce l-a capturat viu pe regele dacilor, Tiberius Claudius Maximus l-a ucis.

Precizările și contra-argumentele lui George Damian

  1. În momentul scrierii textului inițial, Dan Alexe nu văzuse imaginea clară a basoreliefului dar își permitea speculația ”regele dac ridică mâna cerând să fie cruțat”.
  2. Dan Alexe enumeră o bibliografie pe care de fapt nu o consultase.
  3. și 2. Basorelieful nu este o fotografie a evenimentului. Dan Alexe spune ceva de genul ”poliția imperială nu ar fi permis afișarea publică a unui basorelief mincinos”. Ideea că ”poliția imperială” a monumentelor din vremea romanilor ar fi avut tot interesul să sancționeze un basorelief care prezenta o versiune diferită față de cea oficială aparține unei teorii conspiraționiste. În jurul basoreliefului s-au purtat multe discuții în anii 60-70. Sunt scene standardizate, cu motive recurente în stelele funerare ale militarilor romani. Basorelieful nu poate fi asimilat unei fotografii ce redă precis evenimentul și nu pot fi ignorate discuțiile purtate de istoricii din toată lumea pe marginea lui.
  4. Asupra verbului ”cepisset” nu mă pronunț pentru că nu am cunoștințele necesare.

 

 

Publicat de: Daniel Onaca | 11 Octombrie 2017

Șapte chei la șapte porți

5. Marin și Rostul vieții (X)

După-amiaza acelei zile fu un chin pentru Marin. I se părea că toate din jur îşi pierduseră rostul. Era adevătat că mofturile tovarăşului său de drum îl mai supărau, dar lipsa lui nu era nici ea uşor de dus. Vorba ceea, e rău cu rău, dar mai rău fără rău. Asta era în sufletul lui, când, din josul drumeagului, văzu că suie spre el o mogâldeaţă de om cu o barbă lungă de-un cot, călare pe un catâr. Dobitocul abia mergea, căci se vede treaba că era beteag de un picior. Bărbosul părea să fie înaintat în vârstă, dar, după felul sprinten în care descălecă animalul de povară, n-ai fi zis asta. Cei doi îşi dădură bineţe apoi schimbară veşti unul despre altul.

Noul venit era colportor; unul din acei inşi care colindă satele, cu desaga plină de cărţulii ieftine pe care le vând celor doritori să le citească.
– Ce fac astfel de oameni, ca dumneata?, vru să ştie Marin.
– Ei, ce să facă!? răspunse omul cel mărunţel. Iarna-ascultă focu-n vatră, viscolul prin crengi cum latră; vara-şi rup cele pingele; toamna beau vin din ulcele.
– Şi primăvara, ca acum?
– În Prier, cinstesc ziua a doua şi a douăzeci şi treia a lunii. Cele mai sfinte zile din an, pentru ei! Dar, ia spune, mătăluţă la care sfinţi te închini şi ce odoare porţi cu tine?

Marin fu bucuros că avea cu cine să-şi împartă necazul, aşa că îi povesti bărbosului toate păţaniile sale. Nu sări nici peste marea pierdere suferită tocmai în acea dimineaţă. Omuleţul îl bătu cu palma pe umăr zicându-i:
– Cum se poate să călătoreşti pe firul unei ape şi să nu fi învăţat că toate-n lume-s trecătoare?

Feciorul plutaşului mărturisi că nu-i înţelegea prea bine spusele. Colportorul continuă:
– Sunt unii care nu preţuiesc ajutorul primit, în vreme ce alţii uită de steaua luceafărului şi, în loc să privească spre locul ei pe cer, ţintuiesc cu privirea degetul celui care le-o arată.

Marin îl rugă iarăşi să grăiască mai limpede. În loc de asta, stăpânul măgarului se încăpăţână să-i mai servească o alună care şi aceea se cerea despicată de cel ce voia să-i scoată miezul:
– Lucrurile mari pornesc din sinea lor. Nu e totuna dacă oul e spart de o putere din afara lui, ori dacă i se crapă coaja pentru că e ceva care creşte în el.

Degeaba încerca feciorul plutaşului să-l facă pe omul cel hâtru să-i vorbească mai desluşit. Cum o dădea, cum o-ntorcea, acela o ţinea numai în paremii.
– Nu poţi opri timpul în loc, dar îl poţi face să curgă în folosul tău, cuvântă el iarăşi. Nu poţi stăvili de-a pururi apa râului, dar o poţi face să te slujească. Dacă-i vine omului ceasul sorocit, să nu se teamă să călătorască pe creasta valului, căci asta nu înseamnă că se lasă luat de el.

Marin înţelese că, pe cât de mărunt la trup era şugubăţul, pe atât de largă era făptura cunoaşterii sale. De aceea vru să afle de la el şi rostul vieţii omului pe pământ.
– Nu poţi descuia propria uşă cu cheile altora, îi răspunse mucalitul. Viaţa, voinice, nu are nici un rost şi nici un înţeles, fără decât acela pe care fieştecare dintre noi socoate că el însuşi îl poate rândui întrânsa. Eu, de pildă, găsesc că rostul meu acum este să ajung repede şi degrabă în primul sat care mi-o ieşi în cale, ca să nu mă prindă noaptea pe drum.

De data asta, Marin oblici că străinul avea de gând să-şi urmeze drumul. Cei doi se despărţiră urându-şi unul altuia drum bun.

Nici bine nu se îndepărtă Barbă-lungă-de-un-cot, călare pe-asinul şchiop, şi Marin simţi că s-a petrecut ceva neobişnuit cu el. Era ca şi cum unchieşul luase cu el amarul ce-i căptuşise sufletul toată dimineaţa. Acum se simţea din nou vioi şi cu poftă de viaţă. Privi în jurul său şi i se părea că toate cele ce-l înconjurau erau ca nou-născute pentru el: şi podul de piatră, şi lanul de porumb, mărginit de pălăriile surâzătoare ale şirurilor lungi de floarea-soarelui, şi muntele Sfânt, străjuind zarea de la apus. Pe malul apei, nu departe de el, văzu o barcă veche ce zăcea într-o rână. Se apropie de ea, o cercetă pe toate laturile şi se dumiri că putea fi încheiată ca să ţină la apă. Nu trebuia decât ceva trudă dinspre partea lui. Până şi lopeţi bune de vâslit avea! Abia atunci pătrunse voinicul multe din vorbele întortocheate ale piticului cu barbă.

(continuarea – cât de curând)

Bonus. Un român şi un rus găsesc o comoară. Zice rusul: Hai să o împărţim frăţeşte! Zice românul: Ba hai mai bine pe din două!

Older Posts »

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: