Șapte chei la șapte porți

3. Dorin şi străinul din beci (I)

Istoria pe care vreau să vi-o povestesc acum s-a petrecut şi ea cu multă vreme în urmă, măcar că, pentru mine, ea pare să fi avut loc mai ieri-alaltăieri. Unii cred că e o poveste de pe vremea cumanilor. Eu aş spune că aceasta nici nu e o poveste, căci, dacă mai trecem cu vederea unele şi dacă mai închidem ochii la altele, lucrurile povestite aici îmi par a se fi petrecut aievea. Dar hai să n-o mai lungesc şi să încep depănarea ei după tipicul binecunoscut şi cuvenit oricărei poveşti.

A fost odată o familie de boieri vestiţi şi cu mare stare. Înstăriţi e poate puţin spus. Boierii despre care băsmuiesc eu aici erau peste măsură de bogaţi. Aveau case mari şi acareturi, grajduri cu marve şi hambare în care toamna adunau rodul ogoarelor. Aveau dealuri cu viţă de vie şi păduri cu animale de vânat. Aveau beciuri unde butoaiele de vin stăteau rânduite ca la paradă şi magazii unde sacii de făină burduhănoşi aşteptau să fie deşertaţi în cămările unde se frământau aluaturile pentru pâni întru îndestularea tuturor celor adăpostiţi la conac. La toate acestea se mai adăugau moara din josul gârlei, iazul cu crapi, teascul de vin, presa cea mare de ulei şi alte asemenea de care aveau grijă argaţii, slugile şi gloata celor năimiţi cu ziua.

Cum însă se spune că nici o bucurie nu e deplină, poate că alde dumneavoastră veţi gândi că preafericitei familii îi lipsea un odor care să moştenească toate acestea. Dacă veţi fi gândit aşa, apoi aflaţi că n-aţi socotit bine! Cinstita familie boierească avea un copil frumos şi deştept nevoie mare. Dorin era numele lui. Un băiat crescut în teamă şi ascultare faţă de părinţii lui care nu-i voiau decât binele.
– Să nu fii obraznic, obişnuia să-l sfătuiască tatăl lui. Atâta vreme cât te pui la masa mea şi mănânci din mâncarea noastră, tu trebuie să faci aşa cum îţi spunem noi. E musai să asculţi întotdeauna de cei mai bătrâni ca tine pentru că aşa e rânduită viaţa pe pământ: cel mic ascultă de cel mare, cel slab de cel mai tare, săracul de bogat şi neputinciosul de cel puternic. Când vei fi tu mare, o să fie rândul tău să-i cătăneşti pe alţii care se află mai jos ca tine. Atunci ei vor face şi vor spune ca tine, chiar dacă vor gândi altminteri.

Dorin asculta cuminte şi băga la cap toate aceste învăţături. Asta pentru că aşa cum v-am spus era un băiat ascultător care urma fără să crâcnească voinţa părinţilor săi. Făcea întotdeauna ce-l învăţau ei. Niciodată nu le întorcea vorba şi niciodată nu răspundea urât celor mari. Niciodată nu ieşea nici din vorba celor bătrâni, nici din ţarcul închipuit de hotarul moşiei. Să se rătăcească prin pădurea cea plină de primejdii nu era ceva spre care să-l tragă inima. Pe pajiştile din laturile conacului însă putea zburda în voie. Chiar dacă nici acolo nu era în siguranţă deplină. În câteva rânduri Dorin descoperi prin tufişuri fiare primejdioase. Nu din acelea care se reped asupra omului ci scule chiar de om meşteşugite pentru a prinde în fălcile lor cu dinţi de fier şi măsele de oţel vietăţile pădurii. Slugile tatălui său erau cele care le puneau acolo ca să prindă vulpi, viezuri ori veveriţe. Bietele jivine care călcau în ele erau prinse şi zăvorâte în cuşti cu plasă şi zăbrele din care nu mai erau scoase decât pentru a fi jupuite. Blănile lor erau tăbăcite apoi date la blănar care facea din piei gulere de paltoane, căciuli de iarnă şi mănuşi. Lui Dorin îi părea rău de toate acele sălbăticiuni. De multe ori punea beţe în gura capcanelor făcându-le să clănţăne a pagubă.

Într-o zi băiatul descoperi că într-una din acele curse se zbătea o vietate îmblănită. Captiva pufnea şi scâncea de ţi se rupea inima ascultând-o, nu alta. Era un pui de hermină! Dorin nu stătu mult pe gânduri, ci, într-o clipită, se puse să desfacă bietul animal din strânsoare. Era o fierotanie meşteşugită. Băiatului îi trebui destulă vreme să-i dea de cap, dar, după ce-şi zdreli binişor degetele, reuşi până la urmă. Hermina era liberă acum, dar, spre mirarea băiatului, în loc s-o zbuchească spre pădure, vietatea se înălţă pe lăbuţele de dinapoi şi chiţăi cu voce omenească:
– Dorin , băiat ascultător, ascultă-mă şi pe mine acum, măcar că eu sunt mai mic decât tine.

Miratu-sa foarte băiatul la auzul cuvintelor rostite de hermina vorbitoare. Aceasta continuă:
– Eu nu sunt o hermină oarecare, ci una fermecată şi îţi mulţumesc că m-ai scăpat.
– Dacă eşti fermecată, cum se face că nu te-ai izbăvit singură din capcană, se miră iarăşi băiatul?
– Numai oamenii se pot salva singuri, răspunse puiul de hermină. Puterea mea nu-mi serveşte mie, dar pe tine te pot ajuta.

Pe urmă îmblănita îi povesti feciorului de boier că în vara următoare, când va merge în pădure după fragi, va da peste un om cu chipiu pe ceafă; un om frumost la chip dar rău la inimă. Un om primejdios cu nume tainic.
– Acest om pe care ar fi fost mai bine să nu-l întâlneşti o să-ţi ceară să te lupţi cu el, îi destăinui hermina. E mai tare ca tine şi pe deasupra e nemuritor pentru că lui nu-i trebuie hrană obişnuită ca să se ţină în viaţă. Tu însă îl vei birui dacă îi vei spune pe nume.

Dorin ascultă la sfatul vietăţii, chiar dacă el era mai mari mare şi mai tare decât ea. La sfârşit îi mulţumi frumos apoi cei doi plecară fiecare în drumul lui.

Un an trece repede, gândim noi, cei bogaţi în zile şi nopţi nedormite. Pentru Dorin însă răstimpul dintre vara când a izbăvit puiul de hermină şi cea care avea să-i urmeze păru înţepenit în chingi. Între timp se legase binişor la trup, ba încă apucaseră să-i dea şi tuleiele pe faţă. Până la urmă trecu şi primăvara şi iată că vara îşi intră în drepturi. Lui Dorin nu-i mai era teamă să se afunde în pădurea din apropierea moşiei tatălui său. Urma adesea potecile ei care uneori se pierdeau sub pătura de frunze căzute în anii trecuţi ori se lăsău năpădite de coloniile de ciuperci otrăvitoare. Otrăvitoare ciupercile cu pălăriuţe brune, otrăvitoare şi inima omului pe care Dorin îl zări într-una din zile ieşindu-i în cale. După chipul mândru şi după apele albaste ale ochilor aceluia, flăcăul ghici mintenaş cine era străinul. Când omul se propti în faţa lui cu chipiul dat pe ceafă, cu picioarele răscrăcănate şi cu mâinile în şolduri, nu se mai îndoi. Fără multă vorbă, străinul se repezi cu pumnii asupra flăcăului şi, orcât se strădui el să se ferească, nu putu scăpa de loviturile lui bine ticluite. Când simţi că nu mai poate stăvili dezlănţuirea omului cu chipiu, Dorin făcu aşa cum îl învăţase puiul de hermină. Stătu drept în faţa duşmanului, îl privi adânc în ochi lui albaştri şi îi spuse cu glas tare şi răspicat:

– Tu eşti Căpitan-Căpcăun, zis Capcân, zis Căpcărău zis şi Vrăjmaşul iar mie nu mi-e frică de tine!

În aceeaşi clipă bătăuşul încetă să mai lovească, braţele îi căzură neputincioase pe lângă trup, genunchii i se îndoiră sub el şi căzu fără vlagă la pământ. Dorin scoase atunci o frânghie pe care o purta la el şi îl legă fedeleş. L-ar fi putut lăsa acolo în pădure, pradă fiarelor sălbatice, dar nu acesta fusese sfatul herminei. Dorin îşi ridică prinsul în spinare şi porni cu el spre conac. Ajuns acasă, se furişă cu el în pivniţă, căută o cămară ce părea că nu mai fusese cercetată de ani de zile, se eliberă de povară trântind-o pe lespezile de piatră apoi ieşi din hrubă şi trase zăvorul. În zilele următoare făcu rost de nişte lanţuri cu cătuşe zdravene şi de o lăcată grea, numai bune de ţintuit duşmanul pe veci în beciul cel întunecat.

(va urma – fără îndoială)