Șapte chei la șapte porți

3. Florin și Steaua norocului (III)

Dragii mei nepoţi, cele ce vi le voi destăinui acum par să fie potrivite mai mult după bine-cunoscuta reţetă a vreunui serial de televiziune. Mulţi vor fi aceia care mă vor pârâ ca am furat formula din „Dallas” ori din mai ştiu eu care cronică de familie, în care firul povestirii e tors ba de un membru al familiei, de a cărui existenţă nimeni nu ştiuse până atunci şi care brusc îşi face apariţia, ba de vreo rudă plecată peste mări şi ţări care, hodoronc-tronc, s-a hotărât să revină în locurile natale ca să se amestece şi ea în ciorbă. Cum nu vreau ca basmul meu să-l întrerup şi să-l las cu osia frântă precum o căruţă în mijlocul drumului, n-am ce face, oi încerca să duc în spinare şi această ocară nedreaptă, numai de-aş putea mântui ceea ce am început să povestesc.

A doua zi după întoarcerea acasă a feciorului cel mare, iată că morarul se pomeni cu vizita unui bărbat bine legat, dar îmbrăcat ca vai de lume. Stăpânul gospodăriei îl cunoştea foarte bine întrucât vlăjganul era chiar fiul său din prima căsătorie, fratele vitreg al celorlalţi doi feciori. Nimeni în afară de cel bătrân nu cunoştea legătura lor de sânge. Toţi credeau că Florin, cum se numea tânărul, nu era mai mult decât argatul care ducea şi aducea vacile de la păscut, le mulgea şi în rest îşi vedea de trebile lui. Care trebi, nimeni n-ar fi putut spune. Omul era tăcut de felul lui, aşa că ceilalţi nu-l prea băgau în seamă. Dar dacă Florin nu prea îşi folosea limba, cu atât mai mult se slujea el de ochi şi de urechi. De-asta avea el câte o pereche din fiecare, în vreme ce gură… îi ajungea aceea cu care mânca. Florin ştia deci de păţaniile celor doi fraţi mai mici ai săi. Asta nu l-a oprit însă ca, în acea dimineaţă, să meargă la bunul său tată şi să-i spună că şi el ar vrea să plece în lume, să-şi caute steaua norocului.

Bătrânul morar, când îl auzi ce spune, mai să se răstoarne de pe scăunelul cu trei picioare pe care şedea când îşi curăţa pipa:
– Ai mai auzit una ca asta, zise el!? Cum ai inima să vii la mine cu asemenea gând? Cine o să ducă cireada la imaş în locul tău? Cine o să mai împrăştie gunoiul pe câmp, acum că a venit primăvara?
– Te-or ajuta fraţii mei, i-o întoarse Florin, acum că s-au făcut mari şi au colindat prin lume. Eu zic că aşa e drept ca şi eu să văd ce e prin jur, înainte să-mi găsesc o soaţă potrivită, căci mi-a sosit şi mie vremea.

Morarul cel bătrân vedea şi el că vorbele băiatului era cumpănite şi grele de adevăr. Cum să spună, nu!? Chiar dacă părea el mai nătâng decât fraţii săi, era şi ele carne din carnea lui şi nu-i putea tăgădui dreptul ce-l avea.
– Apoi dacă tu crezi că aşa-i bine, să te ajute Dumnezeu să găseşti ceea ce cauţi, îi zise bătrânul, îmbrăţişându-l de rămas bun.

A tot mers Florin o vreme până când, iată că şi el ajunse în orăşelul unde localnicii o duceau parcă tot într-o petrecere. Era ziua de după Noaptea Sânzienelor şi oamenii ridicaseră în piaţa cea mare un stâlp înalt cu un fel de cruce în vârf. Stâlpul era împodobit cu flori şi panglici.

Bărbaţi, femei şi copii dansau în jurul lui iar muzica şi cântecele se auzeau până la marginile oraşului. Pe uliţe lăturalnice se grămădeau neguţători de tot felul şi sumedenie de tarabagii vindeau copiilor caramele, îngheţată ori vată de zahăr pe băţ. Soarele strălucea sus pe cer, vremea era călduroasă iar lumea veselă. Florin se lăsă dus de şuvoiul trecătorilor şi, când se opri, nimerise exact în locul despre care îi auzise povestind pe fraţii săi mai mici, între Zacherul Doamnei cu pereţii zugrăviţi în cridă (unde, chiar atunci, intrase o gravidă) şi dugheana bogasierului.

(continuarea – nu poate lipsi)