Eugen Lovinescu despre Titu Maiorescu

Arta de a te face ascultat.

Prin 1904, la un congres de profesori de limbi clasice, însărcinat cu elaborarea unui raport asupra pronunțării limbii latine, m-am prezentat cu un memoriu destul de dezvoltat, în care, pe baze pur științifice, ceream rectificarea ei în școlile noastre după indicațiile cercetărilor filologice. Prezidând congresul, în asistența ministrului Haret, Maiorescu m-a lăsat numai vreun sfert de ceas să-mi expun teoriile, pentru a mă întrerupe apoi, brusc, printr-o scurtă cuvântare, în care, indiferent de temeinicia argumentării științifice, mă combătea aprioric, pe motive de ordin național și pedagogic. Deși experiența de mai târziu m-a convins că avea dreptate, procedeul mi s-a părut, totuși, inelegant și incompatibil cu un for întrucâtva științific, și i s-a părut, probabil, și lui Haret, deoarece s-a oferit să-mi publice lucrarea pe seama ministerului. Pusă apoi la vot, propunerea lui Maiorescu de a rămâne la vechea pronunțare a fost primită prin aclamație. La apariția cărții mele, am crezut de cuviință să adaug o prefață, în care, povestind faptele petrecute la congres, nu fără vioiciune subliniam incongruitatea sistemului de vot aplicat chestiunilor științifice indiscutabile.

Câteva săptămâni după aceea, un prieten comunicându-mi dorința lui Maiorescu de a mă vedea, trecui pe la dânsul într-o duminică dimineață. Cu afabilitatea lui reliefată de gesturi expresive, ce înghețau totuși, bătrânul mă invită în bibliotecă, oferindu-mi un loc în dreapta lui, în timp ce eu mă așezai, din întâmplare, în stânga. Reluându-și pe îndelete argumentația de la congres, când voii să replic, gestul categoric al mâinii lui îmi reteză încercarea timidă, de altfel, pentru a face loc unui prestigios monolog, de peste un ceas, plin de considerații varii asupra actualității politice și literare, din care mi-a rămas cu deosebire în amintire satisfacția lui față de destinul junimismului, scoasă din faptul că toți istoricii noștri – I. Bogdan, N. Iorga, D. Onciul – erau junimiști. Orice încercare de a participa câtuși de puțin în țesătura acestui monolog, prelungit peste oportunitatea momentului, se izbea de același gest de laminare categorică a bătrânului. Fără să fi rostit un cuvânt, am plecat, astfel, condus de aceeași gesticulație de politeță, neaderentă cu o atitudine destul de exclusivă.

Întâlnind pe stradă pe prietenul comun, ce venea tocmai atunci la Maiorescu, i-am exprimat indignarea față de o astfel de primire. Rămas o clipă nedumerit, prietenul mă întrebă apoi:

– În ce parte te-ai așezat?

– În stânga, răspunsei mirat de o astfel de întrebare.

– D-apoi bine, dumneata nu știi nici până acum că Maiorescu nu aude de loc cu urechea stângă?

Am râs; atitudinea avea o explicație: pentru a-și ascunde infirmitatea, din sentimentul demnității de a se arăta întreg, bătrânul preferase, astfel, să vorbească singur un ceas.