Publicat de: Daniel Onaca | 31 august 2017

Șapte chei la șapte porți

1. Prinţesa cu mătăsari sau Alin cel orfan şi mentorii săi (II) © Daniel Onaca

Alin înnodă drumul întrerupt cu trei ani în urmă, luând-o acum spre miază-zi. Colindă el din deal în vale şi din vale-n deal până când văzu într-o depărtare cumpăna unei fântâni. Flăcăul grăbi pasul într-acolo iar când ajunse la fântână dădu peste un om ce adăpa o pereche de cai costelivi. De cum îl văzu, omul îl întrebă cine este şi ce căuta pe acolo.

– Sunt un călător fără bagaje şi caut sălaşul zmeului care a răpit-o pe Prinţesa cu mătăsari, răspunse feciorul, dintr-o suflare. Poate că ’mneata vei fi ştiind drumul într-acolo.

Omul cu caii zâmbi şiret şi-i spuse:

– Drumul acela nu-l cunosc, dar eu ştiu alta şi mai bună: deci dacă e să ajungi acolo unde zici tu că vreai să ajungi, atunci să ştii că-ţi trebuie un cal bun.
Omul îi mai povesti flăcăului că el era negustor de cai şi îl întrebă de nu vrea să-l întovărăşească o vreme.

– Dacă te prinzi să mă ajuţi timp de trei ani şi dacă iese toate bine, află de la mine că n-o să-ţi pară rău. Ne-om distra ş-om petrece de minune iar la sfârşit ai să te pricopseşti cu un bidiviu care mănâncă jar nu alta, dacă o să ştii să-i dai pinteni.

Cuvintele geambaşului ce părea şugubăţ din fire îi fură pe plac lui Alin, aşa că se învoi să facă târgul. Omul nu avea nici nevastă nici copii. ”Caii sunt odraslele mele”, spunea el cu voioşie. Noaptea dormeau amândoi într-un cort pe care dimineaţa îl strângeau şi-l puneau pe una din ”odraslele” şugubăţului iar apoi plecau mai departe. În zilele de târg făceau popas la locurile unde târgoveţii veneau să cumpere cai. Geambaşul cumpăra ieftin cai dintr-un loc apoi îi vindea pe preţ bun în altul. Îndeletnicirea flăcăului era să-i îngrijească până se întremau, lucru ce se vădi a fi mult mai meşteşugit decât crezuse el. Alin învăţă cum să doftorească animalele betege, cum să le amestece leacuri în nutreţ ca să le îngraşe, cum să le oblojească rănile şi multe altele. Când prididea, se urca pe câte o mârţoagă şi învăţa s-o călărească. Ceea ce-i plăcea însă cel mai mult flăcăului erau zilele de iarmaroc. De fiecare dată când tovarăşul său bătea palma cu vreun gospodar, el era cel care pecetluia înţelegerea. Pe urmă se cinsteau toţi trei cu o cinzeacă la birtul pieţii. Veselă era viaţa lui Alin, de-acum! Iar geambaşul se umfla mereu în pene spunându-i: ”Toţi mă cunoaşte, băi! Şi eu îi ştiu pe târgoveţi, cale de şapte poşte în jur!”

Într-una din zile, negustorul de cai îi povesti flăcăiandrului că se întâmpla să-l cunoască şi pe căsapul la care acesta slugărise înainte de a se întâlni ei doi la fântâna cu cumpănă. ”Căsap însă… era prea mult spus, făcu geambaşul, deşi se întâmpla ca omul să mai omoare şi câte o vită!”
– Fostul tău tartore n-a fost decât un hingher nenorocit!
– Hingher, se miră Alin, ce e acela?
– Un belitor! Un om amărât care-i plătit să omoare câini, adică. Asta e!

Alin îl privi neâncrezător pe binefăcătorul său.
– Da, asta-i meseria hingherilor. Să prindă câinii fără stăpân şi să-i belească. Pe lângă asta mai jugăneşte şi vite mari, le jupoaie ori le îngroapă dacă a murit de vreo boleşniţă. Tot ei dă jos pe spânzuraţii care şi-a dat duhul şi atârnă în ştreang. De-asta e dispreţuiţi de alţii. Deci când se taie vreo vită de ezemplu, hingherul tre’ să aştepte lângă uşă, la intrare. El n-are voie să steie cu ăilanţii la masă. Strachina şi lingura cu care mănâncă el e arse pe urmă în foc. Lumea se fereşte să atingă lucrurile pe care a pus el mâna.

Alin se tulbură grozav la auzul unor asemenea lucruri. Abia acum înţelese el, de ce fostul lui stăpân nu voise niciodaă să-l ia cu el la tăiatul vreunei marve. Înseamnă că-l minţise tot timpul! Bine că l-a lăsat în plata Domnului şi şi-a văzut de drum, lipsindu-se şi de leafa cuvenită. Acum însă flăcăului i se făcu dor să plece şi din acel loc. Lumea cailor şi a iarmaroacelor i se părea prea mică. Încă n-a uitat de Prinţesa cu mătăsari, ţinută ascunsă de zmeul Rău.

Într-una din dimineţi Alin dădu, ca din întâmplare, peste oglinjoara primită în dar de la mierla de lângă bordeiul hingherului. Se privi întrânsa, îşi aminti de sfatul mierlei şi dintr-o dată ştiu ce avea de făcut. Îşi curăţă hainele, se spălă, se pieptănă apoi se duse cu pas întins la geambaş să-şi ceară cuvenita simbrie.

– Te-am ajutat cinstit, aşa cum ne-am înţeles, îi spuse tânărul. A fost bine cu tine, am adunat multă învăţătură dar acum a venit vremea să-mi dăruieşti căluţul pe care mi l-ai promis acum trei ani.

Credeţi dumneavoastră că geambaşul s-a bucurat să audă una ca asta? Din hîtru şi glumeţ, cum părea până atunci, omul nostru se făcu javră neagră-n ceriul gurii. Nu voia să ştie de nici o înţelegere, încercând să-l facă pe tânăr să-şi schimbe gândul. Ba că-i albă, ba că-i neagră, în cele din urmă, dacă văzu că Alin nu se lasă la el, omul îi spuse că îi dă calul promis cu condiţia să-i mai ţină tovărăşie un an de zile. Flăcăul însă nu se lăsă atras în cursă.

– Om fără obraz, ce eşti, îi spuse el! Te ţii mai sus ca hingherii, dar nici tu nu eşti mai breaz. Să nu crezi că mă duci cu vorba. Mai bine mă lipsesc de plată decât să mai stau un singur ceas în tovărăşia ta. Eşti un mincinos şi nu vreau să mai ştiu de tine.

Acesta fu ultimul schimb de vorbe dintre cei doi; vorbe mari ce nu-i exclus ca, peste veacuri, să fi servit drept inspiraţie unui înţelept care, deşi unii crezuseră că învăţătura lui a fost zidită cu capul în jos, s-a încumetat totuşi să spună că vine o vreme când cantitatea musai să se preschimbe într-o nouă calitate.

(Va continua – probabil)


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat: