Șapte chei la șapte porți

1. Prinţesa cu mătăsari sau Alin cel orfan şi mentorii săi (V) © Daniel Onaca

Cât o fi învăţat Alin în anii petrecuţi în preajma mentorilor săi, asta numai el ar putea spune. Unii dintre dumneavoastră veţi fi poate de părere că numai şi-a irosit vremea la ei. Alţii veţi spune că nu aceia trebuiau să-l plătească pe el, ci feciorul orfan le era dator pentru toate câte le-a deprins de la ei. Alţii iarăşi nu se uită la cine, cui datorează ceva, ci spun că Alin avea nevoie de acele experienţe, ca să devină om întreg. Eu zic că de mare folos i-a fost lui oglinjoara ce-o purta la el. Oricum ar fi, pe mort de la groapă nu-l mai întorci, nici pe învăţăcel la dascălii săi, ori că a fost în pierdere ori în câştig.

După atâţia ani de peregrinări, după întreitele popasuri şi după tot atâtea întovărăşiri cititorii mei vor socoti că a venit timpul să afle şi sfârşitul acestei istorii. Dorinţa lor nu e lipsită de temei, dar mai întâi trebuie spus că, în tot acest răstimp, nu doar Alin s-a schimbat, ci şi regatul în care trăia. Oamenii deprinseseră alte apucături, aveau alte obiceiuri, alte interese, alt fel de a se purta şi de a vorbi; se grăbeau, călătoreau mai iute, comunicau mai repede, mâncau mai repede… pe scurt, alta era lumea, când Alin ajunse la sălaşul zmeului Rău.

Dacă acel sălaş o fi fost o fortăreaţă mândră cocoţată pe vârf de munte ori o căsuţă drăgălaşă, cu prispă şi cuptor de pâine, pitită într-o poeniţă, la mijloc de codru des, vă las pe dumneavoastră să ghichiţi. Ceea ce musai trebuie spus este că Alin izbuti până la urmă să intre în locuinţa zmeului. Acolo o găsi pe prinţesa pentru care făcuse o cale atât de lungă că ani întregi i-a trebuit din urmă s-o ajungă. La rândul ei, tânăra femeie ştiu şi ea pentru ce venise acolo asemenea cruce de voinic. La fel ca şi alte prinţese, aflate cândva în situaţii similare, prinţesa îl sfătui pe Alin să se ascundă degrabă de privirea zmeului. Voinicul însă, aşa cum era de aşteptat, respinse sfatul primit iar zmeul, când îl văzu, îl abordă în chipul caracteristic fiinţelor lipsite de maniere:

– Alin, om prost şi fără minte, ce cauţi tu nechemat în hogeagul meu? (Întrebare inutilă) Nu-ţi bănuieşti de pielea ta?

Alin nu se arătă intimidat câtuşi de puţin de o astfel de impoliteţe, ci, pe deplin conştient că fapta rea nu poate fi combătută cu vorbe pioase, îi răspunse pe măsură:

– Ei bine, urâtule, află că mie nu mi-e teamă de tine. Tu nu ai putere decât asupra celor care cred în puterea ta. În realitate nu eşti decât un biet fazan care se umflă în pene. Cabotini ca tine am mai cunoscut eu. O lichea scârboasă, asta eşti, nimic mai mult!

La auzul acestei tirade, Răul se chirci fără să mai spună un singur cuvânt. Dacă a fost de ruşine ori de durere (ori poate de amândouă), asta povestea nu ne-o mai spune. Fapt este că, din făptura ţanţoşă de la început, în final n-a mai rămas decât un pitic ruşinos care o zbuchi pe uşă afară. Să vă mai povestesc ce a urmat? Vreţi să ştiţi cum s-au îmbrăţişat cei doi tineri rămaşi singuri în locuinţă? Cum au încălecat amândoi calul năzdrăvan al zmeului şi s-au călătorit spre soare-apune, înturnându-se la palatul reginei mame? E oare atât de greu de imaginat bucuria bâtrânei femei la vederea fiicei sale pe care o crezuse pierdută pentru totdeauna? Ori nunta care a urmat… cât a fost ea de mare, de frumoasă, ce nuntaşi au participat şi câte zile a ţinut?… Mai bine să vă spun că, după revenirea acasă, în prinţesă s-a trezit din nou vechea sa pasiune pentru viermii de mătase, aşa că cei care o cunoscuseră de mică au continuat să-i spună ”prinţesa cu mătăsari”.

Cât despre mine, eu tot ca întotdeauna: mă grăbesc încet şi poate că de aceea am primit odată în dar, de la o fiinţă dragă mie, un şal de mătase. La prima vedere, părea un şal ca oricare altul, aşa cum şi basmul acesta pare să chezăşuiască aceeaşi învăţătură pe care au răspândit-o peste evuri, zeci şi zeci de basme croite după acelaşi tipar. Dacă însă eşti răbduriu şi le desfaci, şi pe unul şi pe celălalt, privind prin ele la soare, altele sunt adevărurile ce se dezvăluie acolo. Pe şalul de mătase primit în dar, eu am desluşit câteva cuvinte care îmi par a fi chiar sfatul dat lui Alin de către mierla cea recunoscătoare:

Răului, ca să piară, trebuie să-i spui numaidecât pe nume.

Sfârşitul (deocamdată)