Șapte chei la șapte porți

3. Dorin și străinul din beci (III)

Sunt încredinţat că cinstiţii mei cititori n-au uitat dragostea lui Dorin pentru animale; cât suferea el pentru cele pe care le vedea închise în cuşti. Dar nu numai pentru ele suferea el ci şi pentru vietăţile cu pene. Iar cine ştie că în salonul cel mare al conacului atârna de grindă un lănţug de care era aninată o colivie cu doi stigliţi înţelege mintenaş ce era în sufletul lui. Părinţii săi cunoşteau taina fiului lor. I-o cunoştea şi apriga lui nevastă; pofta lui nestăvilită de a da drumul animalelor ţinute în cuşti. Icoana a râs, când a auzit prima dată de meteahna lui. Pe urmă s-a gândit că ar fi mai bine să-i spună:
– Dragul meu, de-acum eşti om însurat, ar fi mai bine să nu te mai ţii de astfel de năzbâtii.

Că Dorin era bărbat însurat, asta era adevărat. Dar tot atât de adevărat era că, în colivia cu zăbrele aurite din salonul cel mare, sufereau doi stigliţi ce cântau minunat, spre desfătarea bătrânului boier şi a soaţei lui, a socrilor Icoanei, adicătelea. Tocmai acelei colivii găsise Dorin cu cale să-i deschidă uşiţa, într-o bună zi, şi să slobozească cele două păsărele. Ce mai zarvă la conac după aceea! Ce mai jale şi durere pe toţi ai casei! Vai şi vai. Nevasta lui Dorin se alătură şi ea corului bocitorilor:
– Cum ai putut să faci aşa ceva, îl certă ea? Nu ţi-e ruşine să strici ce-au făcut alţii? Cum poţi fi atât de hain la inimă?
– Mi-a părut rău de păsări, se apără Dorin.
Icoana nu se lăsă:
– Ţi-a părut rău de ele!? Dar de mine nu-ţi pare rău? Dacă eşti aşa de milos, cum te crezi, ai mai vedea şi altele. Alţi bărbaţi merg până la capătul lumii să le aducă juvaeruri scumpe la nevestele lor. Tu nu te înduri să-mi aduci nici o măcar o mână de stridii vineţii, dincare să gătesc şi eu o mâncare bună.

Grozav se întristă Dorin, când auzi asemenea vorbe. Nu-i mai trebui nici apă nici vin câteva zile. În cele din urmă înţelese că altă cale nu era decât să plece în căutarea acelor stridii vineţii, despre care nici nu ştiuse că s-ar afla pe undeva. Se făcu noapte, se făcu zi, Dorin îşi luă desaga şi porni în căutarea lor. Abia lăsă el în urmă fruntariile moşiei că… ţuşti, hermelina cea înţeleaptă îi tăie calea, întrebându-l încotro a plecat iară. Dorin îi povesti toată tărăşenia din ultimile zile şi oftă:
– Icoana mă bruftuluieşte că îmi place să stric bucuria altora.
– Lucrurile bune pare rele câteodată iar faptele rele îmbracă adesea straiul bunei voinţe, spuse hermina. Cât despre scoicile acelea, ele zac pe fundul Ghiolului Negru. Mergi în pace şi pleacă-ţi urechea la călăuzele ce-ţi vor ieşi în cale. Ţine minte însă: De vei întâlni unul care te îmbie la ospăţ, fără ca el să guste din bucate, să fii cu băgare de seamă. Te paşte primejdia să uiţi de unde vii şi încotro te îndrepţi. Ascultă-i sfatul, dar nu gusta nimic din cele ce-ţi dăruieşte.

Dorin mulţumi pentru sfat şi îşi luă rămas bun de la sfătuitoarea sa. Câtă cale a mai bătut el cu piciorul după aceea numai el ştie. La un răstimp ajunse la o cabană. Pe prispa ei era întinsă o masă cu tot felul de bunătăţuri iar în capul mesei şedea un om cu burtă mare. Dorin îi dădu bineţe şi-l întrebă dacă nu auzise cumva de Ghiolul cel Negru.
– Nu numai că am auzit, dar ştiu şi unde se află, îi răspunse grăsunul. Vino mai aproape şi pofteşte de gustă din bucatele ce le vezi, să-ţi potoleşti foamea. Între timp eu ţi-oi spune încotro s-o apuci să ajungi la ochiul de apă de care m-ai întrebat.
– Ba să mă ierţi că nu pot să mă opresc cu matale la vorbă, dar mă grăbesc, căci nevasta mea, Icoana, mă aşteaptă acasă, răspuse călătorul care bucuros s-ar fi înfruptat din acele gustări, de nu s-ar fi sinchisit de sfatul herminei.
– Văd bine că te grăbeşti, i-o întoarse omul din capul mesei. Dacă-i pe-aşa, ţine-o numai drept nainte şi n-ai să te rătăceşti, dar să ştii că grăsana de nevastă-ta n-o să-ţi pună chipul în ramă pentru asta.

Dorin îşi urmă calea şi, după de mai străbătu o halcă de pădure, iată că ajunse la marginea unui tău cu apa neagră ca smoala. “Trebuie că acesta e ghiolul pe care-l caut”, îşi zise. Fără să mai stea mult pe gânduri, scoase din sân cheiţa aurie şi, cu ea în mână, intră în apă şi făcu vreo câţiva paşi spre mijlocul lacului. Pe loc se preschimbă într-o ştiucă hrăpăreaţă, unduindu-se pe fundul apei, printre rădăcini şi bolovani. Găsi şi grămăjoara de stridii vineţii. Făcu o gură cât un greifer, şi-o umplu cu ele apoi se ridică, stricând faţa oglinzii negre.

Când Dorin îi vărsă grămăjoara de scoici în basma, Icoana se bucură de parcă şi-ar fi văzut norocul în cărţile de joc. Aşteptă până în ziua când cei ai casei plecară la târg, pregăti o fiertură gustoasă şi fuga-fuguţa cu ea la ibovnicul din beci. Abia de apucă acela să soarbă câteva înghiţituri din zeama de scoici adusă de Icoana, că zalele lanţurilor ce-l ţineau legat se subţiară până se făcură ca nişte viţe de iederă. Vrăjmaşul le rupse cum ai rupe firele de tort apoi îi vorbi astfel femeii:
– Îţi mulţumesc mult că m-ai ajutat să scap de blestematele astea de fiare. Tare aş vrea acum să te iau de soţie, dar vezi şi tu că Dorin ne stă în cale. L-aş da eu uşor la oparte numai că el are un tovarăş care îl ajută ori de câte ori e la ananghie. Atâta vreme cât el primeşte acel ajutor, eu nu mă pot apropia de bărbatul tău. Va trebui să stau ascuns până când tu vei găsi vreun vicleşug ca să-l îndepărtezi.

Aşa grăi Vrăjmaşul iar Icoana se întoarse iarăşi în cămările de la caturile de sus, mai hotărâtă ca niciodată să scape de feciorul bătrânilor ei socri.

(va urma – căci nu se poate altfel)