Șapte chei la șapte porți

 

5. Marin și Rostul Vieții (III) © Daniel Onaca

Cei doi tovarăşi de drum îşi continuară călătoria de-a lungul Râului Repede spre Marea Sărată. Cum mergeau ei aşa pe firul apei, într-una din zile dădură peste un om ce părea a fi căutător de aur. Unul dintre aceia care îşi duc traiul în preajma râurilor de munte. Aplecaţi asupra sitei lor, cercetează nisipul scos din apă, câtă-i ziulica de lungă, să vadă doar-doar or găsi acolo şi vreun grăunte preţios. După ce-şi dădură bineţe cu toţii, omul cu sita îi întrebă încotro le era drumul. L se feri să dea răspuns, dar Marin i-o spuse pe-a dreaptă:
– Am plecat în lume să văd dacă oi găsi pe cineva mai înţelept ca mine, să-mi spună, care e rostul vieţii omului pe acest pământ.

Căutătorul de aur se opri din cernut şi-l privi pe flăcău cu nişte ochi cât sita lui de mari. Pe urmă îi vorbi în timp ce-şi relua lucrul:
– Să fii bogat, să strângi averi multe… ăsta e rostul omului pe pământ! Eşti bogat, ai bani. Ai bani mulţi poţi să-ţi alegi ce muiere vrei. Cu bani îi poţi cumpăra pe doftori şi pe vameşi, pe popi şi pe judecători. Cu parale îţi faci prieteni şi îţi umpli ocolul de marve. A săracului nu-i alta decât să rabde foame şi să se uite printre uluci la averea bogatului…
– Matale eşti bogat?, îl întrerupse Marin.
– Nu încă. Dar cînd oi prinde ţoiul aurit în plasa mea… atunci poţi să ştii că oi fi un bogătan ca nimeni altul.
– Despre ce ţoi aurit vorbeşti tu acolo?, vru să ştie L.

Cercetaşul apelor le destăinui atunci celor doi istoria de necrezut despre păhăruţul de aur care, chipurile, putea dezlega orice vrajă de pe lumea asta. Locul lui nu-l cunoştea nimeni, dar omul cu sita se jură că el îl ştia: undeva, în susul Râului Repede, în Pădurea Neagră. Atâta doar că nu se încumeta să intre în ea, căci auzise că acel codru era plin de primejdii. Mai înţelept era să păzească ieşirea din el, aşa cum făcea dânsul, şi să vămuiască fără încetare apa râului.

Marin nu băgă prea mult în seamă spusele omului, L însă îi ceru băiatului să facă, numaidecât, cale-întoarsă ca să dea de urma ţoiului fermecat:
– Tu ai trecut prin acea pădure, înainte de a ne întâlni, spuse L. O cunoşti! Tânăr şi sprinten cum eşti nu ţi-o fi greu să te întorci să o cercetezi mai cu luare aminte.

Băiatul socoti că era pierdere de vreme să se ia după basmele căutătorului de aur. Atunci omul-şopârlă numai ce se stropşi la el:
– Se vede treaba că ai uitat de făgăduinţa ta. Nu ne-am înţeles să-mi împlineşti toate poruncile?! Fă bine şi te du acolo numaidecât. Eu te aştept aici, pe mal.
Sărmanul băiat nu avu de ales. Se întoarse singur în Pădurea Neagră, dar cum avea el să dea de urma ţoiului de aur, nu ştia încă. Lasă că nici când ajunse în inima pădurii nu ştiu mai multe. Până una-alta, îşi pregăti locul de înnoptare înfăşurat în pânza lui de cort şi se culcă, nu înainte de a se ruga bunului Dumnezeu să-l aibe în pază.

(Continuarea – nu poate lipsi)