O nouă istorie povestită de bibliotecarul din munții Shkiperiei

12. Inelul lui Carol cel Mare

Carol cel Mare, împăratul frâncilor, s-a îndrăgostit la vremea bătrâneţii de o fecioară din neamul allemanilor. Nobilii de la curte au băgat de seamă cu îngrijorare că suveranul lor, ameţit focul dragostei şi ignorându-şi demnitatea rangului, a început să neglijeze treburile împărăţiei. Când tânăra, în mod neaşteptat, muri, curtenii au oftat de uşurare, dar s-au pripit căci pasiunea împăratului n-a pierit odată cu obiectul dragostei sale. Carol cel Mare a poruncit ca trupul fetei să fie îmbălsămat, după care l-a aşezat într-o odaie în preajma căreia se ţinea mai tot timpul.

Episcopul Turpin, oripilat de pasiunea macabră a împăratului, a bănuit că la mijloc trebuia să fie o vrăjitorie şi a insistat să cerceteze trupul moartei. Bănuiala lui s-a adeverit: sub limba tinerei a fost găsit un inel de preţ. La scurtă vreme după ce inelul a ajuns în mîinile episcopului, Carol cel Mare a acceptat ca trupul fetei să fie îngropat. Pe urmă pasiunea suveranului s-a îndreptat asupra reprezentantului bisericii! Pentru a se salva dintr-o asemenea situaţie penibilă, Turpin a găsit de cuviinţă să arunce inelul în lacul Bodensjö. Urmarea a fost că împăratul s-a îndrăgostit de lacul cu pricina şi nu s-a mai lăsat dus din împrejurimile lui.

Celor nemulțumiți din cauză că istoria din acea seară fusese prea scurtă, bibliotecarul le-a oferit suplimentul următor: ”Moșul și baba se jucau de-a v-ați ascunselea; dimineața baba ascundea țuica. Moșul o căuta toată ziulica, iar dacă n-o găsea până seara, venea rândul babei să se ascundă.”