Amintiri despre scriitori. Victor Ravini

Cu Mircea Sîntimbreanu la pescuit

Am fost odată cu el la pescuit, la o baltă nu prea departe de București. Spre Fetești, parcă. L-am luat de acasă cu Trabantul în zori de zi. Mai era și directorul adjunct al editurii, cică, pe care nu-l mai văzusem pe la editură. Desigur era securistul de serviciu, ca să scrie nota informativă: câți pești a pescuit Mircea Sântimbreanu. Mașina securistului era cu număr care, după ultima cifră, pară sau impară, nu putea circula în acea duminică, iar a mea putea circula. Am zis să trecem să luăm și un prieten de-al meu, pictor, că e născut pe malul Dunării și se pricepe la pescuit. Nu erau de acord, însă domnul  Sîntimbreanu și-a adus aminte de numele lui. Îi dăduse un premiu când era director la Palatul Pionierilor, în fostul palat regal din Cotroceni. L-am luat și pe pictor, pe bancheta din spate, lângă directorul adjunct, securist, dar un om modest și la locul lui. Nu i-am auzit glasul.

Ajungem noi la balta cu pricina. Imediat a apărut acolo un pândar, un ăla, un prăpădit, însă dat dracului de afurisit. Cică n-avem voie să fim acolo, să părăsim locul imediat. Domnul Sântimbreanu i-a arătat că avea o aprobare specială pentru a pescui chiar la balta aceea, ștampilată și semnată de N Ceaușescu, nu președintele ci fratele, ministrul armatei sau ce era. Pândarul nici nu a vrut să se uite pe hârtia aceea. Zicea că putea să fie chiar și semnătura lui Dumnezeu din cer. El, pândarul, nu ne dădea voie. Am înțeles că nici nu știa să citească. Pândarul era arțăgos și nu-l intimida nici hârtia, la care nu voia să se uite, nici înălțimea de peste doi metri a domnului MS și nici volumul acestuia de doi metri cubi. Pândarul țipa și se zburlea, ca un pisoiaș la un elefant. Calm, dar cu vocea lui de se cutremura pământul, domnul Sântimbreanu a pus în cuvinte toată diplomația sa, însă nu avea niciun efect. Vorbea cu un stâlp pus pe scandal, conștient de supremația sa teritorială.

Controversele se lungeau, iar eu mi-am scos din portbagaj cele două arme, barim să mă amuz cu ele, să trag în știuleții de porumb. Una era armă de vânătoare, cumpărată nou-nouță, abia importată de biroul de arme pentru vânătoare sau cum se numea, de la Direcția Generală a Miliției pe țară, din București, din clădirea fostei jandarmerii. Cealaltă era o armă mai specială, tot nou-nouță din fabrică. O introdusesem ilegal prin vamă, cumpărată tot ilegal, de la rușii din Germania de Răsărit. Repet, nu eu am început cu ilegalitățile. Era o armă de precizie, cu încărcător cu bilă, țac-țac-țac și cu lunetă. Avea un aspect cu totul deosebit și impunător, semăna aproape leit cu armele trăgătorilor de elită de pe Aeroportul Kogălniceanu, printre care m-am strecurat prin graniță și prin vamă. Când a văzut pândarul cele două arme noi-nouțe, cum nu mai văzuse niciodată arme noi, mai ales arma cu aspectul deosebit, a rămas ca electrocutat. Speriat, pândarul l-a întrebat pe domnul Sîntimbreanu: „Dar dânsul cine este?” Cel întrebat i-a dat un răspuns genial: „Eh, și dumneata! Ce întrebare!” Pândarul n-a mai zis nici pâs, a făcut stânga-împrejur și ne-a lăsat să pescuim.