Despre mitocănie
S-ar zice că mitocanul este un personaj (sub)urban; dar şi că, la el, la ţară, românul nu e mitocan. Mitocănia are şi o sorginte ţărănească, desigur, dar mai degrabă pe linia iobagilor decît pe cea a răzeşilor. Dar ea ţine, mai ales, de urbanizarea masivă, fără cultura urbană corespunzătoare, cu regulile ei încetăţenite de convieţuire. Viaţa urbană este arta de a trăi printre străini, artă pe care ţăranii ajunşi la oraş nu aveau de unde să o posede – şi nici urbele noastre, mai degrabă tîrguri decît oraşe, nu aveau de unde să o înveţe. Comunismul şi-a adus din plin contribuţia la această situaţie, iar noii bogaţi postcomunişti întrețin fenomenul.
Mitocănia românească ţine de lipsa „procesului civilizării“, început doar tîrziu şi prin mimesis. Or, ştim de la Norbert Elias că acest proces, început în Europa lui Erasmus, a constat, în primul rînd, în controlul social al corpului, instituţionalizarea bunelor maniere şi interiorizarea normelor de conduită. Într-o societate „civilizată“, mitocanul este ne-civilizatul, un corp ne-disciplinat şi fără maniere; mitocănia este o lipsă, nu un atribut. Dacă aşa stau lucrurile, mitocănia pare a fi constitutivă modernităţii noastre neisprăvite.
Trufe și Aguride 
Lasă un comentariu