Publicat de: Daniel Onaca | 19 Septembrie 2017

Trufe la cafea în zi de marți

Câteva tipuri de scriitori

2017. PUF 2

* scriitorul normal: crede că vede ceva ce alţii n-au văzut şi gândeşte lucruri la care alţii nu s-au gândit

* scriitorul începător: se gândeşte la lucruri pe care alţi scriitori de mult le-au văzut

* scriitorul naturalist: vede ce au văzut şi alţii, dar le-a fost jenă să spună

* scriitorul clasic: a văzut demult ceea ce alţii abia acum văd

* scriitorul mistic: nu se gândeşte la ceea ce alţii ar putea să creadă despre ceea ce gândeşte el

* scriitorul autoreferenţial: vede cum gândeşte ceea ce alţii gândesc când citesc ceea ce scrie el

* scriitorul filosof: se gândeşte la lucruri pe care crede că alţii doar le văd

* scriitorul satiric: vede ceea ce alţii nu vor să vadă

* dramaturgul: se gândeşte la lucruri pe care speră că alţii le vor vedea şi ei

* poetul: crede că se gândeşte la ceea ce alţii nu văd şi nu gândesc

* gazetarul: vede ce vor gândi alţii când vor vedea ce gândeşte el când vede ceva anume * redactorul: crede că vede lucruri pe care scriitorii nu le văd şi cititorii nu le-ar pricepe * cenzorul: crede că vede lucruri la care se gândesc alţii

* criticul: se gândeşte la lucruri la care alţii n-au crezut că s-ar putea gândi şi singuri

* academicianul: vede, dar nu crede şi crede, deşi nu vede

Anunțuri
Publicat de: Daniel Onaca | 18 Septembrie 2017

Alte trei haiku de septembrie bucureștean

Poeme rezistente © Daniel Onaca

luna-n fereastră –

pe strada strâmtă se strâng

dube albastre

*

înghesuită

luna între blocuri gri –

jandarmi călare

*

protestatarul

cu buzunare goale –

luna pitită

Publicat de: Daniel Onaca | 18 Septembrie 2017

Agurida de la prânz

Din cartea lui Imre Tóth: Adevărul despre Holocaust

Imre Tóth: “Holocaustul a fost o culminaţie a antisemitismului trăit ca dimensiune ontic-ontologică a spiritualităţii occidentale. Eliminându-i pe evrei, aceste «fosile vii» ale Antichităţii, martori ai tranziţiei spre creştinism, mediatori între naţiuni, culturi şi lumi, ţesut conjunctiv al omenirii, Holocaustul nu a făcut decât să ateste împlinirea mişcării istorice negative şi autodistructive a Occidentului – în fapt, sinuciderea lui spirituală”.

Anonim: “În Holocaust, toate episoadele antisemitismului istoric s-au acumulat ca într-un vârf de lance, împlinind, prin «soluţia finală», mersul negativ al spiritului european împotriva lui însuşi”.

Publicat de: Daniel Onaca | 18 Septembrie 2017

Trufe la cafea

9Ecleziastul reactualizat

* Două lucruri sunt născătoare de vrajbă în viața publică și cea privată și trei duc la năruirea statului și a familiei: organizaţia fără vlagă, o administraţie fără putere şi luxul ospeţelor.

* Trei lucruri strică rânduiala unei țări și patru o duc la ruină: prostul ajuns profesor, hoțul ajuns judecător, tâlharul ajuns patriarh și paiața ajunsă premier.

* Trei lucruri nu fac zgomot când plesnesc și patru produc mare suferință când se rup: încrederea, promisiunea neonorată, prietenia și legătura cu ființa iubită

Publicat de: Daniel Onaca | 18 Septembrie 2017

Șapte chei la șapte porți

4. Florin și Steaua norocului (I)

Nu ştiu câţi dintre voi veţi fi ştiind că, în vremurile de demult, făina nu o găseai la pachet, pe rafturile brutăriei. În acele vremuri, cu mult înainte de a veni în ţara noastră investitorii străini (atâţia câţi au venit), înainte de a se întinde peste tot reţeaua de malluri, exista o altă reţea care le asigura oamenilor pâinea cea de toate zilele. Cea a morilor! Biserica, moara şi ţintirimul erau staţiile care măsurau viaţa omului pe pământ. Fiecare dintre ele i-o cântărea şi i-o măcina în felul ei. La biserică şi la mormânt îl găseai pe popă în odăjdiile lui, la moară dădeai peste morar, în straiele lui, albite de pulberea făinii scursă dintre pietrele mari ce se frecau deolaltă. Tocmai despre un asemenea morar, m-am gândit să vă destăinui o poveste în cele ce urmează.

Gospodarul despre care vă spun era unul dintre aceia cu avere care, în vremurile mai noi, de tristă amintire, ar fi fost numit „chiabur”. Asta pentru că, pe lângă moară, omul mai avea şi cai cu căruţă, boi de tras la jug, pământ bun de arat, iaz de crescut peşti, felurite acareturi ba chiar şi o mână de slugi. Mândria lui cea mare însă era familia sa: o nevastă credincioasă şi doi feciori ca nişte luceferi. Tot satul se mira pe ei şi îi lăuda. Părinţii lor le împlineau orice dorinţă şi le cumpărau orice lucru spre care arătau cu degetul. Cu atât mai grozavă le fu mirarea când, într-o zi, ca din senin, unul dintre ei, mezinul, le dădu de ştire cum că vrea să plece în lume.

– De ce vrei tu să pleci de-acasă, îl întrebară morarul şi nevasta lui? Ţi-a lipsit ţie ceva aici la noi?
– Dragă mamă şi tată, le răspunse mezinul, eu ştiu foarte bine că am avut tot de mi-a trebuit şi că mi-aţi cumpărat tot ce mi-am dorit. Eu vreau totuşi să mai văd şi alte locuri, să mai cunosc şi alţi oameni

Părinţii băiatului nu pricepură nicidecum ce se ascundea în dosul acelor vorbe. Încercară ei în fel şi chip să-l facă să-şi schimbe gândul, dar acesta se dovedi de neclintit în inima lui. În ziua hotărâtă de el îşi luă deci rămas bun de la mamă, de la tată, de la frate şi bucate şi porni la drum.

A rătăcit el o bucată de vreme, când iată că ajunse într-un târg. Tocmai era Sărbătoarea recoltei. Lume multă, buluceală pe străzi, înghesuială în piaţa mare, gură-cască şi precupeţi… Peste tot vedeai tarabe pe care tronau grămezile de cârnaţi, calupuri mari de brânză, grămezi de fructe de toate soiurile, cazane cu porumb fiert şi grătarele cu mititei perpelindu-se pe jar. Pe o stradă mai lăturalnică băiatul zări firmele a două dughene. Se nimeriseră să fie una peste drum de cealaltă iar acum arătau ca şi cum s-ar fi privit trufaş. Într-una se vindea stofe şi pânzeturi, în cealaltă chifle şi covrigi. Băiatul zăbovi câteva clipe, neştiind în care dintre ele să intre. Până la urmă se lăsă ademenit de cornuleţele din vitrina cofetăriei. Acolo înăuntru îl copleşi vederea platourilor cu bunătăţi; savarinele zemoase, torturile de ciocolată, cele cu frişcă, prăjiturile de foi, feliile de colaci cu mac şi nucă… care de care mai îmbietoare.

Doamna vânzătoare îl văzu că nu ştia ce să aleagă. Veni la el şi, arcuindu-şi frumos buzele, îi spuse că putea să guste din tot ce era acolo fără să se gândească la plată pentru că, în acea zi, totul ea gratis.
– Ce-ai spune să începi cu o bucăţică din asta? îi zise ea scoţând din galantar un tort zacher de-ţi lăsa gura apă privindu-l.

Fără să mai facă pe fiţosul, băiatul cel mic al morarului se năpusti asupra acelor prăjituri şi înfulecă până nu mai ştiu de el. De la o vreme simţi cum dulceaţa de pe limbă şi din ceriul gurii i se ridică la cap. O moleşeală dulce îl cuprinse şi căută un ungher unde să-şi sprijine capul oleacă. Toropeala puse aşa stăpânire pe el că nici nu-şi dădu seama când adormi. Când se trezi din cucăială toate cele din jur dispăruseră! Şi tăvile cu prijituri şi galantarul cu tortul zacher şi buzele arcuite ale doamnei vânzătoare ba chiar şi cofetăria cu firmă cu tot. Ca s-o spunem pe-a dreaptă, băiatul nu se mai afla în orăşelul unde se ţinea Sărbătoarea recoltei, ci în pătuţul din odaia sa, în casa morarului.

Băiatul nu înţeleagea de fel ce se petrecuse cu el. Se ridică în capul oaselor apoi ieşi în curte. Fu pe dată întâmpinat de părinţii săi cei dragi şi de fratele său care se bucurau nespus văzându-l. L-au potopit cu întrebări, el le-a povestit prin ce-a trecut şi cu toţii au fost de părere că o asemenea poznă nu i se poate întâmpla oricui.

– Asta e, încheie morarul, ce haleşti aia eşti! Bine că te-ai întors teafăr şi nevătămat.

(continuarea – este inevitabilă)

Publicat de: Daniel Onaca | 18 Septembrie 2017

Surâsul de luni

Ce mică-i lumea!

Neil Armstrong coboară din modulul lunar şi vede pe nisipul selenar un tip ciudat, cu pălăriuţa mică, neagră, cu opinci şi chimir. Creatura întinde hotărât mâna către Armstrong:

– Servus, io mi-s Ion!

Astronautul, siderat, îl întreabă:

– De unde eşti tu?

– Apăi din Sibiu, dară.

– Şi cu ce ai venit aici?!

– Cu brânză!

Publicat de: Daniel Onaca | 17 Septembrie 2017

Vinul și dragostea!

(calchiere după Minulescu)

În cinstea ta, cea înzestrată

Cu cele mai frumoase gene,

Am scris trei blues-uri, trei haiku-uri,

Trei amintiri și trei catrene.

 

Acestea sunt catrenele:

1.

Cum sorbi, visând, din cupa plină vinul,

turnat cu dărnicie pân’ la rotunda-i buză,

așa gust eu – tot unul câte unul –

cuvintele-ți, privind la ce ascunzi sub bluză.

2.

Obiectul pasiunii poate fi bun sau rău;

iubirea se revarsă peste toate

la fel ca vinul dulce care poate

să umple orice vas pe gustul său.

3.

Lăsai paharul cu Porto neatins

la fel cum, neatins, un fruct pe ram

căci prea frumos mi se păru… cum stam

privindu-l, de vraja amintirii prins

Publicat de: Daniel Onaca | 17 Septembrie 2017

Șapte chei la șapte porți

3. Dorin și străinul din beci (V)

Timpul nu mai avea răbdare, se spune atunci când lucrurile ameninţă să-şi iasă din matcă şi când deznodământul lanţului de întâmplări se apropie. E tocmai starea care domnea la conacul unde Dorin şi Icoana lui îşi duceau traiul. Boierii cei bătrâni se prăpădiseră, slujitorii şi argaţii se mai schimbaseră, mulţi dintre ei găsiseră de lucru prin alte părţi, la cules de capşuni ori năimiţi să dureze alte conace. Dorin mai pierduse din părul care-i adumbrea odată fruntea, Icoana mai câştigase câteva chintale în jurul mijlocului… Numai Vrăjmaşul din beci părea neatins de goana timpului. Stăpâna ce nouă a conacului îl vizita mereu şi tot timpul făceau planuri, oare cum ar drege-o să scape de soţul cel milos cu jivinele.

– Măi, bărbate, îi zise Icoana odată, la masă, între două feluri de mâncare. Eu văz că tu te ţii tare breaz, gândind că, vezi Doamne, ai cules şi tu odată un ou dintr-un cuibar. Ei, află de la mine, dacă n-ai ştiut, că vânătorul nostru de la conac a dat şi el peste cuibul acelui amărât de şarpe. Lui i-a zemuit capul iar ouăle le-a făcut chisăliţă. N-au fost bune de nimic!

Icoana socoti că dacă îi va face viaţa amară bărbatului ei, acesta, într-o bună zi, se va sătura şi îşi va lua lumea-n cap. De data aceasta însă, se vede treaba că n-a reuşit, căci Dorin nu păru să pună la inimă spusele nevestei. În altă zi, femeia îl zări strecurându-se spre crescătoria de nurci. De cum îl văzu, în mintea ei se şi trezi o bănuială. Se luă tiptil după el şi, când îl văzu că era gata să tragă zăvorul uşii de la una din cuşti, sări numaidecât cu gura pe el:

– Bine-a zis care-a zis, că lupul îşi schimbă părul, dar năravul, ba! Tu şi năravurile tale. De-ar fi lăsat ai tăi conacul pe mâinile tale l-ai fi întors cu susul în jos. Ne-ai fi adus la sapă de lemn. Pradă jivinelor am fi ajuns cu toţii. Ni s-ar fi urcat în pat şi ar fi mâncat cu noi la masă.

Cu cât turuia mai mult, cu atât Icoana se încingea mai tare. O înfierbântau propriile ei vorbe:

– Nu vezi că mi-ai distrus viaţa?! Nici o femeie n-ar vrea să fie în locul meu. Să îndure ce îndur eu. Să pleci din casa asta! Nu vreau să mai fiu nevasta ta.
Lucruri din acestea şi încă altele, şi mai multe şi mai grele îi strigă femeia lui

Dorin, care, şi de data asta, tăcu, numai că, în loc să se retragă şi să se ascundă, într-un loc ferit, aşa cum mai făcuse el de atâtea ori, încleştă mâna pe zăvorul cuştii şi-l smuci în lături. Nurca aflată înăuntru o zbuchi afară dintr-un salt. Pe urmă mai deschise încă o uşiţă, de la altă cuşcă. Pe urmă încă una şi încă una… Icoana se dădea de ceasul morţii. Începu să zbiere, dar Dorin nu se opri nici atunci. Nu se lăsă până nu slobozi toate nurcile din crescătorie. Să le fi văzur pe sprintenele animale, cum săreau afară, luând-o la goană spre liziera pădurii. Icoana urla de ziceai că se fărâmă în mii de cioburi:“ticălos”, “netrebnic”, “criminal” erau ocările care se buluceau la gura ei, dar lui Dorin nu-i mai păsa de-acum. Nici nu mai stătu să-i asculte tot repertoarul invectivelor, ci o luă din loc spre alte zări de soare pline. Dincolo de hotarul conacului o aşteptă pe hermină, să-şi toarne amarul:

– Viaţa mea s-a terminat, îi spuse el, când o văzu iar ţopăind în juru-i.
– Dimpotrivă, îi răspunse hermina, abia acum începe cu adevărat.
– Cum să te cred? Cei de la conac mi-au spus că, pentru că sunt aşa cum sunt, voi ajunge să trăiesc singur pe lume.
– Nu-ţi fie teamă, îi spuse iar hermina. Vei întâlni un tovarăş de viaţă care te va iubi tocmai pentru că eşti aşa cum eşti tu. Ea te va mângâia, tu o vei îmbărbăta şi amândoi vă veţi lecui rănile unul altuia.

Cu aceste cuvinte, hermina o sfecli printre tufele de mure. Spusese deja mai mult decât ar fi trebuit.

Dacă Dorin o fi găsit ori nu acea femeie despre care i-a vorbit hermina, nu pot spune pentru că nu ştiu şi nici nu vreau să spun minciuni, dacă n-am nimic de câştigat. Ceea ce pot să spun însă este că s-a întâmplat odată să mă preumblu printr-o piaţă de vechituri. La un tarabagiu am dat cu ochii de o casetă din lemn de nuc, care mi s-a părut mie a fi alcătuită un pic mai altfel decât multe altele pe care le văzusem eu. Am vrut numaidecât s-o cumpăr, dar cel care o avea mi-a dăruit-o fără bani, urându-mi noroc în dragoste. I-am mulţumit cum se cuvine, bineînţeles. Acasă am cercetat cutia cu răbdare şi aşa s-a făcut că, pe spatele capacului am descoperit că erau gravate câteva cuvinte, pe care parcă le-am mai citit ori auzit undeva, dar nu-mi amintesc unde:

Dacă vrei să mergi mai departe în viaţă, trebuie să trânteşti o uşă în urma ta.

Sfârşitul (deocamdată)

Publicat de: Daniel Onaca | 15 Septembrie 2017

Șapte chei la șapte porți

3. Dorin și străinul din beci (IV)

Leneş li se pare junilor timpul şi, grăbit, semenilor noştri ajunşi la bătrâneţe. Aşa gândeau şi boierul cel bătrân dimpreună cu soaţa lui, când privea la şirul anilor scurşi din viaţa lor şi înţelegeau bine că vremea dezlegării de toate cele pământeşti cu era nici ea prea departe. De aceea lăsară ei trebile gospodăriei tot mai mult în mâinile priceputei lor nurori care se grijea de toate.

Icoana prinse bine hăţurile în mâinile sale. Ştia cum să le potrivească pe cele din preajmă, dar îşi pleca urechea şi la cele ce se petreceau prin cele depărtări. Aşa se face că, într-una din zile, auzise nişte slujnice de la conac băsmind despre un şarpe grozav ce-şi avea sălaşul într-un pustiu de lume. Se spunea că, în fiecare an, dihania scotea câteva ouă purpurii pe care le clocea precum cloşca, ouăle ei pe paiele din cuibar. Se mai spunea că ouăle acelea aveau puteri miraculoase, dar scorpia era atât de primejdioasă că vitejii nu prea cutezau să se apropie de acel loc. Cei care s-au încumetat, n-au mai apucat să facă alte vitejii după aceea pentru că toţi şi-au sfârşit zilele ucişi de veninul şarpelui. Nora boierilor de la conac, cum auzi de această fiară, se şi puse să ticluiască un plan. Odată numai ce se proţăpi, cu mâinile în şolduri, în faţa lui Dorin şi-i spuse:
– Auzi tu, bărbate, să nu crezi cumva că dacă mi-ai adus amărâtele alea de scoici, acum eşti buricul pământului. Aş fi făcut rost de ele oricum. Nişte pescari vrednici, de aici de la conac, au găsit şi ei Ghiolul Negru, minţi ea. Au luat la periat tot fundul tăului şi au adunat tot de-acolo. Aşa, ca să ştii şi tu!

Dorin nu răspunse. Se închise doar în inima lui, căutându-şi de lucru pe afară, prin împrejurimile conacului. Acolo îşi oblojea el rănile sufletului mai slobozind câte vreo vietate prinsă-n fiare, mai stricând câte vreo cursă, de clămpănea fără să prindă nimic între măsele. În ziua când făcu scăpat o frumuseţe de jder în blana căruia Icoana se şi vedea încotoşmănată, se abătu asupra lui furtuna:
– Cum ai putut, netrebnicule, să dai drumul la jderul acela?! Ce-a fost în capul tău? Nu te-ai gândit: “Mă, oamenii ăia s-au muncit ca să prindă fiara asta”? Nu-ţi pasă chiar de loc de munca altora?
– Mi-a părut rău de bietul animal, se apără Dorin.
– Ţi-a părut rău, îl maimuţări Icoana!? De mine nu-ţi pare rău? Nu-ţi pasă că, uite, au trecut anii şi eu tot n-am rămas gravidă. Am ajuns de râsul slujnicelor de la conac. Sunt proaste mai tinere ca mine care au casa plină de plozi pe când eu…

Mai cu plânsete, mai cu ocări, nevasta lui Dorin izbuti să-i umilească acestuia inima până într-atât că bietul om o întrebă ce-ar putea face ca s-o îmbune.
– Ce poţi face, se răsti Icoana la el!? Să te trezeşti odată, asta poţi face! Ştii bine cât de mult îmi doresc un copil. Dacă ţi-ar păsa de mine, măcar pe jumătate de cât iubeşti sălbăticiunile pădurii, ai căuta şi tu să-mi aduci un ou purpuriu, din cele care le ajută pe femei să rămână grele.

Mai multe nici nu trebui Dorin să audă că se li hotărâ pe loc: îi va aduce un ou din acelea, de-ar fi să-l scoată şi din fundul pământului! Se făcu noapte, se făcu zi, Dorin puse iar mâna pe desaga lui de peregrin şi o porni la drum. Abia trecu de hotarul moşiei părinteşti, că hermina cu blăniţă albă îi răsări în cale, întrebându-l de sănătate. Dorin îi povesti dintr-o suflare tot necazul.
– Acuma, unde să găsesc eu ouă purpurii? E ca şi cum mi s-ar fi trântit o uşă în faţa ochilor, încheie el cu amărăciune în glas.
– N-ai de ce să fi amărât, îl mângâie hermina. De fiecare dată când ţi se închide o poartă dinainte, o alta se deschide lângă tine. Numai să ţii ochii deschişi, că o vezi. Cugetă la asta în drumul tău. Cât despre ouăle purpurii, află că din acestea sunt în ascunzătoarea Şarpelui cu Clonţ. Nu te îndoi că o să-l afli, căci, în drumul tău, vei da peste călăuze ştiutoare. Fereşte-te doar de omul lepros. Are vocea ca mirea, dar de te atinge, te ologeşte. Ascultă sfatul lui, dar în preajmă-i să nu stai.

Dorin mulţumi şi de această dată herminei pentru sfatul nepreţuit. Cât a mers el pe urmă, până a dat cu ochii de lepros, numai el ştie. Omul cel cu beteşug dar cu vorbă mieroasă stătea şi cerşea mila drumeţilor, sub un băgrin cu umbra săracă, pe marginea unui şanţ. Întrebat de cuibul Şarpelui cu Clonţ, acela îi răspunse:
– Haoleo, voinice, te văd om frumos ca un chiparos. Vin’ oleacă icişa; şezi la umbră să-ţi hodineşti ciolanele tăbărâte. Cât ţi-i trage sufletul ţi-oi spune şi eu unde-i casa zmăului cu oauă.
– Ba să mă ierţi, uncheşule, dar nu pot zăbovi, căci mie teamă să nu apuce ouălea ecelea să se încălzească prea tare. Trebuie să mă întorc cu ele iute şi degrabă la Icoana mea, care mă aşteaptă acasă.
– Cu vrei tu şi bunul Dumnezeu, să dădu bătut omul. Vrei să dai de cuibul aspidei, ţine-o drept înainte, în susul muntelui de-l vezi colea. E pitit printre stâncării, dar să ştii că nici de data asta lepra ta de nevastă no să te cinstească pentru fapta ta.

Dorin îşi urmă calea şi, după ce se opinti în susul coastei, zări şi Şarpele cu Clonţ. Zăcea în cuibul lui, încolăcit în jurul odoarelor sale. Voinicul ştia însă că nu se putea apropia de ele, doar aşa, cum te-ai întinde la tarabă, să-ţi alegi din grămadă ouăle mai arătoase. Scoase deci iar la iveală cheiţa aurie, o strânse bine în palmă şi iată că pe dată se ivi, acolo, pe o creastă de stâncă, un vultur din cei făloşi, cu privire aceră şi gheare ca menghina. Ca o săgeată ţâşni răpitoarea de la locul ei spre cuibul şarpelui care, atunci când băgă de seamă că-i lipseşte unul din odoare, fu prea târziu. Păgubitul se înfurie de ziceai că se zburlesc solzii pe el:
– Alelei, hoţomane, strigă el în urma lui Dorin, m-ai viclenit tu pe mine, dar mai vicleană-i năpârca de nevastă-ta. Degeaba îi duci tu oul meu căci altfel de alfel de ouă duce ea lipsă.

Nu ştia sărmanul Dorin, câtă dreptate avea Şarpele cu Clonţ. Icoana nu se bucură nicidecum când îl văzu că se întoarce viu şi nevătămat. Ea nutrise gândul că bărbatul ei îşi va găsi sfârşitul, spoit cu veninul dihaniei cu cioc de rubin. Acum, ce era de făcut ca să scape de el şi să se însoţească cu ibovnicul care o aştepta în fiecare zi în beciul întunecos?

(sfârșitul – se apropie!)

Publicat de: Daniel Onaca | 14 Septembrie 2017

Amintiri estivale © Daniel Onaca

la Cernavodă –

vara vagoanele vechi

veghează podul

*

metamorfoze –

la soclul vechii statui

larmă de copii

*

arșiță-n august –

o pirandă culege

chiștocuri în parc

« Newer Posts - Older Posts »

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: