Publicat de: Daniel Onaca | 27 noiembrie 2018

Încă o poveste de pe plaiuri andine (9)

Petele din lună © Daniel Onaca

A fost odată o fată pe nume Alba. Fata locuia singură în coliba ​​ei dintr-un sătuleț la poalele Anzilor. Era o fată frumoasă, harnică și prietenoasă. Toți locuitorii satului o îndrăgeau. Cea mai bună prietenă a fetei era o pasăre colibri. Colibri e o pasăre mică de tot, aproape cât o albină de mică. Are un cioc lung cu care ciugulește nectar printre petalele florilor. Pasărea venea să o viziteze pe Alba ​​în fiecare după-amiază. Făcea câteva ture in jurul colibei, apoi se așeza pe pervazul de la fereastra ei. Fata se bucura de fiecare dată când o vedea. La căderea nopții, înainte de culcare, Alba nu uita să-i mulțumească prietenei sale pentru vizita din acea zi. Pe urmă adormea cu zâmbetul pe buze.

Într-una din nopțile cu lună, în timp ce toți sătenii dormeau, s-a apropiat de fată cineva necunoscut. Alba dormea, în hamacul din coliba ei. Cu toate acestea, fata a a simțit ființa străină și a deschis ochii. Când a văzut-o, s-a speriat tare de tot și a scos un țipăt. Speriată de țipătul ei, arătarea s-a făcut nevăzută. Fata nu apucase să o vadă la față cine era. Dimineața, s-a sculat devreme și a mers prin sat să se uite la toți oamenii care îi ieșeau în cale. Spera că doar-doar ar putea recunoaște arătarea din timpul nopții. Nu a reușit însă. În cele din urmă Alba i-a spus necazul său unuia din bătrânii satului. Acesta era un om înțelept care i-a promis că o va ajuta să dea de urma persoanei care a fost noaptea la ea.

Într-una din nopțile următoarele Alba iarăși a simțit că a fost cineva în coliba ei. Îngrijorată de întâmplare, fata a început să facă planuri cum să-l descopere pe oaspetele nepoftit. Prietena ei, pasărea colibri, continua să vină la ea în fiecare zi, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Într-o zi însă pasărea a băgat de seamă că Alba nu mai era așa de vioaie și de bucuroasă, cum o știa ea.

– Ce s-a întâmplat cu tine?, a întrebat-o pasărea. Nu mai ești ca înainte.

– Mă gândesc la stelele de pe cer, a răspuns fata.

– Vrei să zbor până acolo, să culeg una dintre ele și să ți-o aduc?, a glumit colibriul.

Alba nu i-a răspuns pentru că era cufundată în gândurile sake. Dintr-o dată i-a venit o idee! S-a dus la bucătărie, a luat un vas după care a făcut un amestec de funingine și suc de fructe. Seara, înainte de culcare, a pus vasul cu acele amestec lângă hamacul unde obișnuia să doarmă. A făcut asta mai multe seri la rând, până într-o noapte când iar a simțit că cineva se apropie de hamacul ei. De data aceasta însă Alba era pregătită: stătu nemișcată prefăcându-se că doarme, dar când făptura fu atât de aproape de ea încât ar fi putut să-i atingă obrazul, fata întinse brusc mâna spre fața ei. I-o atinse cu degetele pline de negreala din în vas. Creatura a fugit, dar Alba știa că cenușa amestecată cu sucul de fructe nu mai putea fi ștearsă de pe fața vizitatorului. ”În sfârșit a venit vremea să aflu, cine e cel care, mai în fiecare noapte vine să-mi tulbure somnul”, gândi fata.

A doua zi dimineața Alba a făcut turul satului privind fețele tuturor bărbaților și femeilor ieșiți în cale. A cercetat toată ziua. Spre dezamăgirea ei însă, nici unul dintre săteni nu avea urme de negreală pe față. Tristă și obosită fata s-a întors seara la coliba ei. S-a culcat iarăși în hamac dar de domit nu putea dormi pentru că era mereu cu gândul la necazul ei. Se făcuse târziu iar pe cer răsărise luna plină. Toți locuitorii satului dormeau în colibele lor de la poalele Anzilor. Alba se pregăti și ea să adoarmă. Deodată scoase un strigăt de surpriză: Luna! E ceva ciudat cu ea! Ce s-a întâmplat cu luna?

Treziți de strigătele fetei, sătenii s-au adunat cu mic cu mare la fereastra colibei sale. Voiau să știe, ce s-a întâmplat. Pentru ce a țipat sărmana fată în mijlocul nopții? Alba stătea acolo și se uită la cer. Se uita și nu-i venea să creadă. Fața lunii, care până mai ieri fusese albă ca laptele, avea acum pete negre. Pete ce semănau cu urmele de funingine lăsate de degetele ei cu o noapte înainte. Alba a înțeles atunci cine era cea care obișnuia să o viziteze noaptea. Se vede treaba că astrul ceresc nu și-a putut șterge de pe față dârele de funingine. Rușinată, luna a încetat să mai vină noaptea la coliba fetei iar, de atunci încolo, Alba a putut dormi netulburată în fiecare noapte.

Poate că, datorită ei, și voi, dragi copii, puteți dormi noaptea în liniște și pace. Ori poate că vreunul dintre voi a simțit în preajmă vizita unui oaspete nepoftit? Înseamnă că a fost, cu siguranță, luna.

(Istorie inclusă în culegerea Povești pentru copii de pe plaiuri andine, apărută anul acesta la editura Coresi. Volumul poate fi obținut de la Editura Coresi SRL – WWW.CORESI.NET , de pe Amazon, de la Librăria Coresi sau, în format electronic, de pe www.iBookSquare.ro)

 

Poveste de pe plaiuri andine

Reclame
Publicat de: Daniel Onaca | 26 noiembrie 2018

Agurida de seară livrată de domnul Constantin Cucu

Sfințirea

O cohortă de fălcoși în rochii aurite și tiare sclipitoare se tot învârt în jurul unui afet încărcat de bogății agitând-și degetele groase și bătrâne într-o desfășurare de „har” , tămâie și opulență. Unul nu pare să fi intrat sau să fi ieșit vreodată din post. Totul este aurit, somptuos, enorm și sclipitor. Oamenii au stil; au prăpădit ei bani cât să pui toalete în case la sfertul din populația României care le are în curte, dar iată că azi aceștia ni se întorc prin faptul că îi vedem grași și fericiți, îmbrăcați ca niște țari.

Multi stau afară în frig, cu steaguri în aer și privirile tâmpe, să se îmbibe de spiritualitate. Pe cap au fesuri, nu coroane, haine second hand și obraji roșii de frig și supți. Dar sunt acolo pentru că nu îi deranjează nici jaful făcut din contribuțiile lor, nici opulența pe care o sponsorizează cu mâinile lor bătătorite, nici faptul că ei stau în frig și șmecherii la cald.

O voce tânguită animează atmosfera cu cunoscutul șlagăr „Această biseeericăăă” în timp ce bărboșii țuculesc cărțoaiele de aur scăpate pe altar; cum dracu’ să nu se sfințească șandramaua în acest context, indiferent ce o însemna asta. Afară vântul bate și, fără a fi clar de ce, sărăntocii de afară stau și ascultă, într-o comuniune dintre turmă și mulgători care nu contenește a mă uimi. În curând începe, se pare, slujba pe bune. Tot așa, cu proștii afară în frig, grașii și invitații înăuntru, la aureală.

Publicat de: Daniel Onaca | 8 noiembrie 2018

Poveste nouă de pe plaiuri andine

  1. Vulpea, condorul și struțul © Daniel Onaca

Odată, demult, vulpea Aguarantupa s-a lungit în mijlocul drumului prefăcându-se că e moartă. Curând s-au adunat în jurul ei un stol de corbi cu gândul să se înfrupte din cadavru. Din spirit de dreptate însă, au socotit că cel care ar fi avut dreptul să ciugulească din el era regele păsărilor, măritul condor. Au trimis așadar pasărea colibri ​​cu solie la stăpân.

– Aveți grijă, că vulpea asta nu e moartă, spuse, bănuitor, unul din corbi.

– Cum să nu fie moartă, zise o muscă.

Ca să dovedească adevărul spuselor ei, musca se strecură pe sub coada vulpii și ieși afară printr-una din nări. Pe urmă intră prin cealaltă nară și ieși afară prin orificiul de sub coadă. Convins de această demonstrație, condorul s-a apropiat de trupul ce părea neînsuflețit al vulpii și dădu să-și înfigă pliscul în el. Aguarantupa atât a așteptat ! Dintr-un salt s-a repezit la maiestoasa pasăre și la apucat de gât. Pe urmă a scos la iveală o frânghie și l-a legat fedeleș. Condorul începu să se tânguie, promițând vulpii că îi va da în schimb câte în lună și-n stele:

– Îți dau o cireadă de cai, dacă mă eliberezi.

– Nu am nevoie de cai, spuse Aguarantupa.

– Atunci îți dau un ogor mănos.

– Nu-mi trebuie nici așa ceva.

– Dar ce spui dacă îți dau cele doua fete ale soaței mele ?

– Nu am nevoie nici de ele, pentru că am neveste în toate satele, răspunse vulpea.

– Îți dau argint și pietre prețioase, continuă condorul, cu ofertele sale.

– Cu alea nu te saturi, se strâmbă vulpea cu dispreț.

– Atunci spune-mi tu, ce vrei să-ți dăruiesc în schimbul libertății mele?

– Tot ce vreau eu este să-mi faci rost de o minge de cauciuc alb.

Condorul îi răspunse că pentru el nu era nicio problemă să găsească așa ceva. Numai să-i dea drumul din strânsoare și îi va face pe plac. Vulpea știa că pasărea cea mândră ținea la onoarea sa, așa că desfăcu sfoara cu care o legase și o lăsă să-și ia zborul. Condorul nu și-a trădat renumele. La scurt timp a revenit la locul unde îl aștepta vulpea, purtând în ciocul lui minunăția: o minge albă de cauciuc !

Agurantupa fu cum nu se poate mai mulțumit și începu imediat să se joace cu acea minge. O trântea de pământ și o prindea când mingea sărea în aer, o arunca înspre trunchiul câte unui copa iar mingea revenea la pieptul ei. De la o vreme însă, vulpea se plictisi să se joace de una singură. Într-una din zile se nimeri să întâlnească un struț și începură să se joace împreună. Unul din ei arunca mingea iar celălalt o prindea, după care schimbau rolurile. Se distrau de minune! Vulpea arunca mingea spre struț; acesta o prindea în aer și o arunca înapoi. Pe urmă era rândul lui Agurantupa să o prindă și să o zvârle înapoi.

După o vreme, vulpea s-a plictisit și de acest joc. De aceea s-a gândit să-i tragă struțului o păcăleală. Când a venit rândul partenerului său să prindă, vulpea a zvârlit spre el piatră de aceeași mărime și culoare cu mingea de cauciuc. Sărmanul struț nu a băgat de seamă înșelătoria și, în loc să o prindă a izbit piatra cu capul. Numai ce s-a auzit odată: ZBANG! Era capul struțului care, de la acea lovitură, s-a pomenit cu capul plat. Și plat i-a rămas capul și lui și urmășilor săi, până în ziua de astăzi.

(istorie inclusă în culegerea Povești pentru copii de pe plaiuri andine, în curs de apariție la editura Coresi, la Târgul de carte Gaudeamus. Lansare, 14 nov. 2018 la pavilionul ePublishers.)

 

 

Publicat de: Daniel Onaca | 8 noiembrie 2018

Agurida de la prânz servită de domnul Lucian Bureriu

Poporul român și sindromul Stockholm

Lucian Bureriu„Sindromul Stockholm” descrie comportamentul unei victime răpite sau captive care, în timp, începe să își simpatizeze răpitorul. Persoanele captive încep prin a se identifica cu răpitorii, ca un mecanism defensiv, din teama de violență. Micile semne de bunătate venite din partea răpitorului sunt amplificate (de către captive), întrucât într-o situație de captivitate, lipsa perspectivelor este prin definiție imposibilă.

Încercările de evadare sunt și ele percepute drept o amenințare, întrucât, într-o tentativă de evadare, există marele risc ca cel răpit să fie afectat și rănit. Victima devine hiper-vigilentă în privința nevoilor răpitorului și neștiutoare în privința propriilor nevoi. Separarea de răpitor devine tot mai grea pentru victimă, întrucât ar pierde singura relație pozitivă formată – cea cu răpitorul. Aceste simptome apar în condiții de stres emoțional foarte mare. Acest comportament este o strategie de supraviețuire pentru victimile abuzului.

Publicat de: Daniel Onaca | 8 noiembrie 2018

Trufe la cafeaua de joi

Expresii și locuțiuni despre mămăligă

17* Ce mămăligă!: (se spune despre om moale)

* a prinde mămăliga coajă: se obrăznici (despre țopîrlanul care s-a înțolit)

* a o pune de mămăligă: a se afla sau a ajunge într-o situație dificilă, neplăcută; a o păți; a da greș; a lungi o lucrare care s-ar putea face mai repede.

* a rămâne cu ața mămăligii: a rămâne cu buzele umflate/cu paguba, a fi păgubit

Mai știți și altele? Luați de puneți colea!

Publicat de: Daniel Onaca | 7 noiembrie 2018

Agurida de noapte bună. Ioan Aurel Pop

Universitățile cu care ne mândrim!

I Aurel PopPreședintele Academiei Române afirmă, la RFI, că ”nu numaidecât, dacă te duci la o universitate străină găsești condiții mai bune decât în România, unde se poate studia ca în universitățile de nivel mediu spre superior din Germania, Franța, Italia, Spania sau SUA” Tot el mai debitează: ”În câteva universități din România se poate studia la fel de bine ca în școlile de nivel peste mediu ale lumii”. Argumentul său îl constituie poziția ocupată de universitățile românești în topul întocmit de topuniversities.com, ierarhie care include cele mai bune universități din Asia centrală și din jumătatea estică a Europei. Astfel:

– Universitatea Babeș Bolyai din Cluj a urcat în acest clasament până pe poziția a 34-a,

– Universitatea București, se află pe locul 37.

– Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iaşi este pe poziția a 59-a,

– Universitatea de Vest din Timișoara pe locul 72.

Na, să mai spună ceva cârcotașii!

Publicat de: Daniel Onaca | 7 noiembrie 2018

Gândul serii. Nicolas Valentin Vartan

Drumul spre periferia civilizației

V-ați lămurit că nu veți scăpa de teroriștii politici prin metode legale și pașnice? Atâta timp cât nu înțelegeți că nu se poate trata un rău real cu solutții metafizice și dezgust filozofic nu veți face decât să fiți complicii și susținătorii hoților și derbedeilor care vă conduc. Aș muri de scârbă și de revoltă să fiu condus de hoți, inculți și târfe și să accept să îmi facă legile strungari, șoferi și repetenți primitivi.

Aceste jivine actionează după modele mafiote iar voi visați să-i neutralizați cu metode civilizate și legale specifice unui stat democratic consolidat. Cacialmaua politico-afaceristă din România este un hățiș în care nicio rațiune și nicio logică nu funcționează. Cu fiecare zi ce trece naufragiul statului de drept este tot mai vizibil și mai agresiv. Surogatul de liberate în care vă târâți și care nu pare să vă deranjeze vă va duce într-un singur loc: la periferia civilizației, la marginea istoriei.

Drum bun, populație inconștientă și iresponsabilă! Ești demnă de dispreț!

Publicat de: Daniel Onaca | 7 noiembrie 2018

Pagini alese din Letopisețul Regatului Suedez

7 noiembrie. Grăsimea salvatoare

În anul 1520, la această dată, regele Danemarcei, Kristian (supranumit de suedezi Kristian tiranul, iar de danezi, Kristian cel Bun) a dat ordinul să fie executați 90 de membri ai înaltei nobilimi suedeze. ”Au curs râuri de sânge”, se consemna într-unul din rapoartele timpului. Din motive lesne de înțeles, victimile nu au lăsat niciun fel de informații asupra grozăviei petrecute. Câteva date există totuși, provenite de la persoane care și ele ar fi trebuit să aibă aceeași soartă dar au scăpat ca prin minune, alegându-se doar cu spaima.

Una dintre acestea a fost negustorul Claus Boye care a fost prins și trimis la carceră urmând să fie executat în ziua următoare. Norocul lui însă a fost că, fiind peste măsură de gras, nu a putut fi împins în celulă prin intrarea îngustă. Cât l-au sucit și l-au smucit gardienii, a fost cu neputință să fie vârât înăuntru! Ca urmare, prizonierul fu lăsat să zacă pe gangul de lângă celulă. Gras o fi fost el dar prost, nicidecum. Lucru care s-a dovedit atunci când, în mijlocul nopții și la adăpostul întunericului, a reușit – numai el știe cum – să se furișeze afară din clădirea închisorii (să o numim așa). Faptul că mai târziu avea să devină primar al capitalei suedeze confirmă și el iscusința fostei victime.

Publicat de: Daniel Onaca | 7 noiembrie 2018

Trufe la prânz

Expresii și locuțiuni despre oaie

Oaia 2* blând ca oaia: foarte blând

* deștept ca oaia pe zăduf: foarte prost

* se trezi la oi/vaci: se purta necioplit

* a umbla să ia două piei de pe o oaie: a urmări un câștig exagerat

* a suge (de) la două oi: a trage concomitent foloase din două părți

* a fi deștept/șiret ca oaia: Se spune ironic despre un om naiv sau prost.

* a o face de oaie: a face o gafă mare, a comite o greșeală mare/ o eroare

* a o face de oaie: a proceda neîndemânatic, a face o mare prostie, o gafă

* a merge ca oile: a merge în grup (dezordonat), se lua unu după altul fără rațiune

* a pune lupul paznic la oi: a lăsa ceva sau pe cineva în grija celui ce-i poate face rău

* oaie neagră/ rătăcită: om care se distinge de alți membri ai unui grup printr-o conduită rea, negativă

* E prea de oaie!: Se spune despre vorbe sau acțiuni cu totul nepotrivite, lipsite de tact, de măsură.

Mai știți și altele? Luați de puneți colea!

Publicat de: Daniel Onaca | 6 noiembrie 2018

Gândul serii. Mircea Mihăeș

Viitor fără speranțe

Mă înduioșează chemările recente la „unificarea“ în fața inamicului comun. Am motive întemeiate să cred că inamiciția dintre politicienii puterii și cei ai opoziției e vizibilă doar la televizor. În rest, se înțeleg foarte bine. Sinecuriști de profesie, probabil că dacă s-ar uni ar aduna mai multe voturi. Ceea ce ar fi bine pentru clientela lor — și cam atât. Așadar, nu prea există soluții realiste, pentru care să merite să ieșim la vot altfel decât cu batistele la nas, pentru a evita duhoarea cadaverică a unei clase politice… declasate. Ar fi una, utopică: un Punct 8 plus al Proclamației de la Timișoara, care să le interzică tuturor celor care au fost până acum în funcții guvernamentale să mai ocupe poziții publice. În treizeci de ani de neîntrerupte mișelii, i-am văzut de ce sunt în stare. Dezastrul în care au adus țara nu e cu nimic mai prejos decât cel lăsat de comuniști.

« Newer Posts - Older Posts »

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: